Am văzut Reconstituirea cu o întârziere de douăzeci de ani. La premieră, în 1968, eram prea mic, apoi a fost interzis și nu se mai vorbea despre el decât în șoaptă. Fusese subiect de scandal în partid și multe capete căzuseră pentru că făcuseră acest film posibil.
Era o perioadă pe care unii o considerau de deschidere politică și culturală: Ceaușescu se împotrivise invadării Cehoslovaciei alături de trupele Tratatului de la Varșovia, făcea pe tânărul comsomolist rebel, se lăsa curtat de liderii occidentali, la cinematografe rulau filme americane cu o întârziere de câțiva ani, dar tot era mai bine decât deloc, se traduceau grăbit și căznit cărțile de care obsedantele decenii ne privaseră.
Chiar în acei ani se inaugurase în cartierul meu cinematograful Favorit cu filmul Răutăciosul adolescent.
Ar fi urmat și Reconstituirea și ar fi fost posibil să-l văd dând un leu plasatoarei ca să mă bage în sală după ce începeau anunțurile și jurnalul, cum am făcut ani buni după aceea, însă în februarie 1970 Ceaușescu, într-o curioasă și semnificativă coaliție cu fostul lui scriitor de cuvântări, Ion Iliescu, pe atunci ministru al Tineretului, au decis să scoată filmul de la cinematografe, astfel că cinefilul în devenire care eram nu a reușit să-l vadă. Poate e mai bine pentru că nu aș mai fi gustat umorul tragic al scenariului. Nu aș fi înțeles de fel poezia filmului, nici tristele și patologicele relații de putere și dependență dintre personaje, obiecte, apă și băuturile spirtoase. Nu aș fi înțeles de ce profesorul Paveliu, intelectualul blazat și alcoolic, se îneca în frazele lui despre libertate odată cu voma produsă de crema de migdale Oriental, lichior ieftin de care era dependent.
Nu mi-aș fi dat seama cât de stupid (Stupizi, stupizi, se apăra Paveliu de realitate și de procurorul George Constantin, și el vulnerabil, corupt și dependent de beția puterii), așadar cât de stupid era milițianul care făcea militărie cu cei doi delincvenți adolescenți pentru ca mai apoi să alerge după gâște și să cânte melancolic la frunză (deși se lăuda că nu fusese pe munte, ferindu-se astfel de ridicolul romantismului și al poeziei). La fel de stupid ca regizorul care își proiecta frustrările creatoare în personajele și narațiunea filmulețului despre catastrofele produse de alcool. Multe dintre metaforele filmice (munții înnegurați de ploaie, muzica obsesivă de tonomat, televizorul devenit raisonneur-ul realității, gâștele zburătăcite de mașina salvării, cu toate și azi extrem de proaspete) nu ar fi spus nimic unui copil de șapte ani. Și în ruptul capului nu aș fi priceput cum, într-o natură de o frumusețe hipnotică, oamenii puteau fi atât de urâți.
Când am văzut filmul nu mai eram cu totul inocent. Chiar dacă interzis mai bine de douăzeci de ani, l-au însoțit legendele și folclorul. Am avut prieteni mai vârstnici care apucaseră să-l vadă și cunoșteam deja filmul din câteva versiuni orale și apocrife, unele sluțite de uitare și vreme până la desfigurare. Știam așadar că este vorba despre realizarea unui filmuleț educativ antialcool. Protagoniștii acestuia erau George Mihăiță și Vladimir Găitan, care-și udaseră cu alcool bucuria de a fi terminat liceul la bufetul Pescărușul, spărgând în cele din urmă capul chelnerului și distrugând o dugheană cu mititei și bere. Citisem de curiozitate și nuvela lui Horia Pătrașcu, dar nu mi se părea foarte bine scrisă, doar o repetare a procedeelor de mise-en-abime și de deconstruire a narațiunii folosite cu mai multă intensitate și expresivitate de alți scriitori. Mai știam că nuvela se baza pe un caz real petrecut cu ani înainte în tulburii ani 1950. Pe la mijlocul anilor 80 (între timp lui Lucian Pintilie i se mai interzisese o piesă de teatru, Revizorul, și un alt film De ce trag clopotele, Mitică?) apăruseră pe ici pe colo playerele video și un norocos căruia unchiul marinar îi adusese unul m-a chemat să vedem un film american (Amadeus) pe o casetă reimprimată pe care, ironia sorții, fusese inițial înregistrat filmul Reconstituirea.
Nu mai rămăseseră decât cinci minute din final, suficiente prin dramatismul lor de noroi, carne și sânge să-mi zguduie parte din prejudecățile legate de cinematografia noastră căreia pe atunci nu-i dădeam note de trecere pentru că mi se părea șablonardă, căznită, tezistă, chiar dacă unii actori erau excelenți. Așadar, abia la începutul lui 1990, în februarie, când cochetam cu gazetăria la revista Filmul (care a supraviețuit trei numere și o grevă colectivă a foamei organizată de Mircea Daneliuc pentru libertatea cinematografiei), am fost trimis de unul dintre editori să văd filmul reluat pentru prima dată după douăzeci de ani și să scriu o cronică. Nu-mi prea mai amintesc cronica și poate că de aceea o pot evoca fără să roșesc prea mult. Știu că i-am spus „Procurorul era în alb” și am glosat, printre altele, pe marginea batistei umede cu care-și răcorea fața și care-l făcea să semene cu o mască mortuară. Omul de piatră. Însă filmul a avut efecte răvășitoare asupra mea pentru că marca, chiar la douăzeci de ani după lansare, moartea inocenței celor care crezuseră în momentul 1968 și în posibilitatea de coabitarea cu comunismul. Lucian Pintilie a depistat și descris înaintea multora spirocheta care măcina sistemul nervos al autorității colectivist-comuniste, boală socială care provoca delirul puterii și halucinații de grup. De ce le spuneți oamenilor că sunt arestați când ei sunt liberi, se lamenta profesorul Paveliu (autoritate intelectuală în eternă stare de prostrație din pricina alcoolului adunat în carne de ani de zile), trăgându-l de rever pe procuror (la rându-i, autoritatea politică în plin delirium tremens al puterii). O întreagă societate trăia pe-atunci ca și azi în iluzia că este liberă, o iluzie bine speculată politic. Cum ar fi putut lăsa Ceaușescu și servitorii săi de la tineret și propagandă o scenă ca aceea în care mașina procurorului este scoasă din noroi în aclamațiile mulțimii care face cu mâna și-l aplaudă călduros pe procuror în vreme ce acesta face cu mâna lenevos și apatic (l-am regăsit, întâmplător sau nu, în Varlam, trickster-ul din Căința lui Abuladze)? Cum ar fi putut accepta propagandiștii comuniști similitudinile dintre desfigurarea socialist-științifică a minții tinerilor și producția filmulețului educativ în care regizorii (milițianul, cameramanul, procurorul) știau mai bine ce se petrecuse decât înseși personajele principale? Ca și Caragiale, pe care l-a regizat magistral, Lucian Pintilie radiografiază cu acuitate mentalitatea și relațiile de cauzalitate și dependență patologică din societatea românească. Poate așa se explică de ce (ca și în cazul Goma, de altfel) mulți confrați intelectuali au întors ochii în altă parte când Pintilie, interzis pe afișe, pe ecrane și pe scenă, a fost marginalizat și forțat să ia pașaportul și să plece: se regăseau în personajele sale, în beția cronică și entuziast-delirantă a lui Paveliu, în foamea de putere, în abrutizantele și patologicele relații interumane din creațiile lui Pintilie.
Atât Reconstituirea cât și De ce trag clopotele, Mitică? se termină cu câte un mesaj în trompe-l'œil caragialian către omenire: că moartea și inocența nu mor, doar se transformă. Trebuie să le înțelegem doar avatarurile. Ultimele vorbe spuse ale lui Vuică sunt că-l doare. Îl doare rău. Îl doare în cot. Iar Mitică îi răspundea lui Costică de undeva din moarte la întrebarea De ce trag clopotele? De frânghie, mon cher. Un râs-plâns în fața morții care lichefiază batistele mortuare de pe fața tuturor procurorilor acestei lumi.
Nu l-am cunoscut personal pe Lucian Pintilie, l-am văzut doar de departe la premiere de film sau la lansări de carte. I-am admirat în schimb creativitatea și spontaneitatea: este printre puținii oameni cu care chiar sunt fericit că am fost contemporan pentru că m-a ajutat să simț enorm și să văz monstruos.
