Nu doar lumea – şi artiştii s-au globalizat: născută la Londra în 1967, din părinţi indieni, Jhumpa Lahiri este o scriitoare americană, recompensată cu Premiul Pulitzer în 2000, stabilită de ceva timp la Roma, şi care – Noblesse oblige! – a trecut la italiană, odată cu Aici mă regăsesc, Nemira, 2023, „un roman discret şi revigorant” (The Nation).
46 de secvenţe scurte, de la jumătate de pagină la cel mult patru-cinci, fiecare axată pe o stare, o trăire indusă de o întâmplare la zi sau de-o amintire (de regulă, traumatizantă), formând partitura complexă a unei vieţi de femeie singură la 45 de ani, de la 15 ani orfană de tată, având o mamă autoritară de care se ţine departe (mutându-se într-un alt oraş), şi care ajunge să se întrebe: „Mă gândesc îndelung la părinţii mei (…) Oare cu care dintre ei semăn? Cu el, care ar fi rămas în cameră să citească, la fel ca mine? Sau cu ea, care ar fi vrut să danseze? I-ar fi plăcut să se distreze cu alte persoane, nu cu tata şi cu mine. (…) Eu şi tata, noi eram colivia ei”. După 30 de ani, trauma pierderii e retrăită, iar şi iar, de parcă odată cu dispariţia tatălui, viaţa însăşi a luat-o la vale: „În seara dinaintea plecării [la un spectacol dintr-un oraş aflat chiar peste graniţă], tata s-a simţit rău, avea febră mare. (…) Îi intrase în sânge o bacterie rea şi de aceea, în loc să merg cu el la teatru, am ajuns la crematoriu. În locul unei lungi călătorii cu trenul, în locul hotelului şi al spectacolului, ceremonia funerară”. Nu că nu s-ar bucura de micile plăceri ale vieţii („Îmi făcea plăcere să gătesc acasă la el (…) Mă credeam centrul lumii, aşteptam să mă ceară în căsătorie, mi se părea lucru cert”), doar că există şi reversul medaliei („…era o altă femeie care îl cunoştea pe iubitul meu la fel de bine ca mine. Cu această femeie am împărţit acelaşi iubit vreme de aproape cinci ani”), drept care se vede, cu ochii minţii: „nici eu nu voi avea pe nimeni lângă mine, peste douăzeci de ani, când mă voi afla, dintr-un motiv sau altul, într-o sală de aşteptare ca aceasta”.
Secvenţa care m-a răvăşit se intitulează La columbar, iat-o: „Îţi fac şi ţie-o vizită, tată. (…) Te găsesc în inima oraşului, înconjurat de morţi, suflete împodobite, înmormântate la rând, ca într-un şir de căsuţe poştale. Dar tu ai stat, de altfel, întotdeauna în ungherul tău. Preferai să trăieşti într-un regat al tău, solitar. Cum aş putea să mă ataşez de altcineva când încă mai încerc, chiar şi după ce-ai dispărut, să umplu spaţiul dintre tine şi mama, femeia cu acre ai ales, în mod inexplicabil, să-ţi împarţi viaţa şi să faci un copil?” (urmează o pagină rechizitoriu: „De aceea nu te iert nici azi, stând dinaintea criptei tale reci…”, pe care mulţi copii, ajunşi acum în pragul vârstei a treia, ar putea-o semna fără să rectifice nimic!)
Cât despre titlul, este de găsit în penultima secvenţă, Niciunde, de-o jumătate de pagină: „Există vreun loc unde să nu ne aflăm doar în trecere? (…) Iată locul meu, cuvintele din care mă întrupez”.
27 noiembrie ’23
