Linkuri accesibilitate

Durian SUKEGAWA. Pastă de fasole dulce


De ceva timp, urmăresc cu interes sporit titlurile editurii ieșene Alice Books, s-ar zice – o mică ambasadă a literelor nipone în cultura română. Tocmai am citit – devorat, ar fi cuvântul potrivit – Pastă de fasole dulce, romanul japonezului Durian Sukegawa (n. 1962), Alice, 2024, „O odă închinată bucătăriei și vieții. Pătrunzător, poetic, senzual: un deliciu” (Lausanne Cités).

„Trebuie să existe un motiv pentru care ne naștem, afirmă Durian Sukegawa în Cuvântul autorului, indiferent de circumstanțele individuale ale fiecăruia. Într-o noapte, am luat hotărârea să scriu despre sensul vieții dintr-o altă perspectivă, a oamenilor care suferă de boala Hansen”. Zis și făcut, și iat-o pe Yoshii Tokue, bătrâna cu degetele strâmbe de la lepră (boală depistată la 14 ani, drept care a fost închisă timp de jumătate de secol într-un sanatoriu pentru leproși, fără dreptul de a-l părăsi, chiar dacă între timp se vindecase demult), pe care Sentaro o angajează să prepare pasta de fasole dulce, mai mult împotriva voinței sale, fără să-i treacă prin cap că nu atât femeia are de câștigat (un salariu de mizerie, s-o spunem pe aia dreaptă!), cât el în persoană (un ajutor neprețuit, și chiar – fără să fi fost rostit cuvântul de-a lungul narațiunii – un soi de maestru spiritual). Odată cu intrarea femeii în bucătăria, dar mai ales în viața lui Sentaro, lumea însăși se arată mai primitoare – întâi, că sporesc vânzările de dorayaki („Le cere scuze clienților și agață pe ușa de sticlă o plăcuță de lemn pe care scrie Stoc epuizat. Vă mulțumim. (...) Dacă nu-l înșală memoria, plăcuța nu a fost agățată niciodată pe ușă în timpul vieții patronului său”), iar prăvălia Doraharu devine un loc de socializare foarte apreciat; apoi, că potentează în bărbatul înfrânt de soartă niște porniri nobile („E timpul să fac o schimbare? Se întreabă încet Sentaro”), așa că nu-i de mirare că, odată asumată schimbarea, „mai era ceva important pentru el: pasta de fasole dulce făcută după rețeta doamnei Tokue. Dacă nimeni nu o duce mai departe, rețeta avea să dispară” – și exact asta nu poate admite cu niciun chip: „Pentru el, nu era o simplă pastă de fasole dulce, ci dovada că în lumea asta trăia o femeie minunată, pe nume Yoshii Tokue”.

Or, tocmai povestea – îngrozitoare, cu final totuși luminos, căci lasă o amintire de neșters – acestei „femei minunat, pe nume Yoshii Tokue” constituie miezul narațiunii, de la acea „fată de paisprezece ani, adusă la sanatoriu fără să știe de ce boală suferă” („Ce e în sufletul acestei fetițe, după ce i s-a spus că s-ar putea ca boala s-o desfigureze, că nu va putea ieși dincolo de zidurile sanatoriului până la sfârșitul zilelor? Unde va găsi speranța și puterea de a merge mai departe?”), la bătrâna care-i scrie lui Sentaro o ultimă scrisoare, rămasă vai! neterminată („După aceea eu” se întrerupe brusc misiva), femeia care, în ciuda bolii și suferinței, a fost o lumină pentru toți cei care au cunoscut-o. N-am să vă fur plăcerea lecturii, repovestind-o aici cu cuvintele mele.

Am ales să închei cu o secvență ce mi-a dat fiori reci – mergând s-o viziteze la sanatoriul Tenshoen, acum deschis pentru toată lumea, Sentaro și Wakana intră în muzeul local, unde văd: „Într-o fotografie intitulată «Citind cu limba» era un pacient în vârstă, cu o formă gravă de lepră. Își pierduse vederea, nervii erau distruși, astfel încât nu mai putea citi în Braille cu buricele degetelor paralizate. A învățat să citească cu vârful limbii. Atingea cu vârful limbii conturul în relief al semnelor în Braille”.

Păstrând proporțiile, aș zice că și Pastă de fasole dulce trebuie nu atât citită, cât degustată cu vârful limbii – doar că, de data asta, nu de nevoie, ci din pură plăcere. Nu mi se întoarce limba să spun: o lectură

7 octombrie ’24

Ascultă podcasturile Europei Libere

Previous Next

XS
SM
MD
LG