Nu-mi dau seama cu ce viteză își scrie mexicanul Guillermo Arriaga (n. 1958) romanele, cert e că ditamai tomurile se citesc dintr-o răsuflare, și încă – acum mă refer la Salvarea focului, Bookzone, 2024 (Premiul Alfaguara, Madrid, 2020) – cu sufletul la gură. „Salvarea focului este un roman polifonic care narează cu intensitate și cu un dinamism excepțional o poveste plină de violență din Mexicul contemporan, unde dragostea și mântuirea sunt încă posibile”, se afirmă în declarația juriului, precizându-se că „diversele planuri narative au ca fir conductor corpul uman, motiv de sărbătoare și expus la numeroase excese” (în acest sens, romanul mi-a amintit oarecum de Sărbătoarea Țapului a lui Mario Vargas Llosa).
Atât că excesele sunt cele care dau tonul, până și intrarea protagonistului se face printr-un paricid – „José Cuauhtémoc te-a stropit cu benzină și ți-a șoptit la ureche «iadul chiar există», și apoi a aprins un chibrit și l-a aruncat în poala ta ca să-ți dea foc” –, asta după ce, ani de-a rândul, fiul „ale cărui prenume [José Cuauhtémoc Huiztlic Ramirez] îl omagia pe ultimul împărat aztec” a suportat cu stoicism mustrările și loviturile unui tată tiranic: „Și așa cum i-ai hrănit condiția de fiu rătăcitor, la fel i-ai alimentat și ura de călău. Ani de-a rândul a acumulat ranchiuna care l-a împins să-ți dea foc”, asta după – nenumărate – „dățile în care te-a pălmuit peste față în timp ce tu zăceai inert în scaunul cu rotile”. Or, rechizitoriul este lung: „Ce-ți hrănea ranchiuna indigenă, resentimentul milenar? Explică-mi, te rog, de ce te descărcai pe cei care erau sânge din sângele tău? Ne detestai pentru că aveam gene ale cuceritorilor ucigași? Nu-mi explic acea ranchiună, tată. Nu ne puteai acuza pe noi, copiii tăi. În orice caz, a fost decizia ta să o lași însărcinată pe «spanioloaică». (…) Până aici ajunge înțelegerea mea”. (Și suntem abia la începutul romanului, înainte ca o altă intrigă – nu mai puțin sângeroasă – să dea o turnură neașteptată narațiunii, odată cu intrarea în scenă – și nu oriunde, ci în pușcăria unde sunt deținuți violatori, traficanți, ucigași ș.a.m.d. – a unei trupe de dans contemporan, cu spectacolul Nașterea morților, al unor balerine la ciclu, așadar și el sângeros: „Le-am vorbit celor din grup despre ideea mea și a fost primită cu entuziasm. Da, menstruația ascundea o enigmă care merita explorată. Noi, femeile din grup, au decis să luăm pastile contraceptive pentru a ne regla menstruația și să avem astfel toate același ciclu. Am reușit să ne potrivim oarecum după șase luni. Să dansăm având menstruație în același timp invoca natura cea mai animalică a feminității noastre”.)
Iat-o acum pe protagonistă, coregrafa Marina, înainte de a-l întâlni pe José Cuauhtémoc în închisoarea unde va merge să prezinte Nașterea morților, când singurul zbucium sufletesc al tinerei femei este cel al creației, și nu al unei pasiuni ucigătoare: „Știam că în coregrafiile mele există fluiditate, că erau armonioase, chiar și puțin riscante. Cu toate acestea, lipsea particula minusculă care transformă un act de creație într-o avalanșă. Asta căutam eu: o avalanșă care să-i înghită pe spectatori, să-i lase fără răsuflare, fără gânduri, fără distrageri. O avalanșă care să-i devoreze timp de două ore și să-i transforme în persoane diferite față de cele care intraseră în teatru. O avalanșă care să-i transporte într-un loc pe care nu și l-au imaginat niciodată. (...) Cum să găsesc acea particulă infimă care catapultează o operă către măreție și a cărei lipsă o trage în jos spre mediocritate?” Are în față peste 600 de pagini, în care va trăi cea mai mistuitoare iubire – nu mă întrebați cu ce preț, puneți mâna pe carte și urmați-i pe Marina și JC, a căror pasiune stă sub motoul lui Jean Cocteau: „Dacă focul mi-ar arde casă, ce aș salva? Aș salva focul” (de unde și titlul romanului), căci – de la Clarice Lispector citire (celălalt motto) – „Nu știu să iubesc cu jumătate de măsură, nu știu să trăiesc în minciună”.
23 septembrie ‘24
