Am apucat să-l cunosc, de son vivant – și chiar să stăm la o masă, în cadrul Festivalului „Zilele Poesis” de la Satu Mare, prin 1993-94, fără să fi schimbat baremi o vorbă –, pe Cristian Popescu (1959 – 1995), poetul-efigie al generației 90, care ar fi împlinit, pe 1 iunie curent, 65 de ani, dacă nu dispărea subit la nici 36... Jurnalul unei vieți moarte de-a gata, Tracus Arte, 2023, vine să-i întregească seria de Opere (III, în cazul dat), într-o ediţie îngrijită de Irina Călin şi Dana Popescu-Jourdy însumând 13 „caiete de mărimi şi forme diferite: caiete şcolare dictando sau de matematică, caiete studenţeşti, agende cartonate cu 365 de pagini sau carnete de câteva file” – şi tot „nu putem garanta că nu mai există caiete încă neidentificate”.
„Scrisul meu şi cititul meu asupra scrisului meu şi scrisul altora şi cititul altora asupra scrisului meu şi cititul meu asupra altora pentru a spune în cele din urmă (…): «Eu sunt cel care sunt» (…) O altă identificare a mea cu mine decât moartea” – nota din 13 iunie 1987 dă tonul întregului volum, punând în ecuaţie cele două mari obsesii ale artistului tânăr, muncit în egală – cu asupra de?! – măsură de boală (schizofrenie) şi geniu: scrisul/cititul şi moartea – totul la cote maxime: „Sufăr de-o boală care nu se poate vindeca decât cu poeme. Şi ce-i poemul? Poemul e pe unde răsuflă realitatea, pe unde îşi dă ea suflatul”. Astfel şi Cristian Popescu respiră poezie, dar şi îşi dă sufletul în „poezia de zi cu zi, (…) singura de care mă puteam atârna” – cu fiecare poem scris/trăit la cea mai înalte ficţiune: „Singurul lucru precis pe care-l ştiu despre viaţa mea este că va avea un sfârşit. Şi-atunci, cred că cel mai bun lucru pe care-l pot face în viaţa asta a mea e să fac din acest «sfârşit» un scop, un «ţel». Dacă lumea trebuie să se împlinească într-un Ierusalim coborât, atunci, după modelul ei, este neapărată nevoie să-mi pregătesc pe îndelete şi eu Apocalipsa mea personală. Nu înseamnă că nu vreau să trăiesc. Ci dimpotrivă!” Băşcălios în nenumărate pagini – modelul Caragiale e omniprezent, doar că filtrat prin Urmuz –, cu atât mai răvăşitoare sunt rândurile în care atinge sublimul: „Mi-e atât de frică de moarte şi atât de tare vreau s-o iubesc şi atât de tare mă bucur de ea cu cutremur, încât am început, când văd prima oară – după o noapte de nesomn ca o rană, ca o lamă zgâriind pe nervi – lumina în ferestre, să mulţumesc lui Dumnezeu (mulţumesc Ţie, Doamne) că a mai dat o dată lumii lumina (…). Mi-e frică c-am să mor, mă bucur c-am să mor, iubesc faptul c-am să mor” (notă din 13 mai 1992).
Altfel spus, poetul şi-a trăit în chip poetic – dar şi în pijama de spital („Îmi aduc aminte de salonul de nebuni unde am stat câteva săptămâni…”) – propria postumitate, adeverind prin însăşi viaţa sa că „poezia pe care încerc să o fac este (…) moartea de apoi”, astfel încât „putrezind, (…) până să ajungă la os, chipul meu va lua pe rând toate înfăţişările pe care le-am avut în viaţă”.
Dar ca să n-o închei pe-o notă funerară chiar de ziua de naştere a poetului, uitaţi-vă prin –dincolo de – această secvenţă: „Fereastra este cel mai frumos obiect din casă; pe ea se aruncă de obicei oamenii; fereastra e cea mai frumoasă femeie pe care am întâlnit-o vreodată. E noapte. Privirea în gol e-un aparat de forat extrem de perfecţionat. Şi eu privesc în gol, pe fereastră. Până-n zori – forez! forez! – tot am să dau de lumină…”
Faceţi lumină, mai multă lumină – pentru neuitatul Cristian Popescu.
3 iunie ’24
