Viorel a plecat primul, îndesând în bagaj laptopul, cu toată informația pe care o putuse aduna despre echivalarea diplomei în Portugalia, și vioara, la studiul căreia renunțase cândva în favoarea medicinei, dar de care nu uitase niciodată.
După jumătate de an, l-au urmat soția și cele două fete ale lor, de 12 și 4 ani. Au urcat la bordul avionului cu ghidul româno-portughez în mână. Emigrarea era planul lor de familie: sperau să găsească salarii mai mari pentru adulți și oportunități mai bune de viitor pentru copii.
Din nou la studii
Deși în anotimpuri diferite, Portugalia i-a întâmpinat cu o climă blândă și peisaje care abundau de verdeață. Au ales această țară la recomandarea unui prieten, care le-a spus despre nevoia de specialiști medicali și despre condițiile favorabile pentru emigrare legală.
În timpul de când a ajuns, Viorel, pe atunci în vârstă de 37 de ani, s-a concentrat pe echivalarea licenței în Medicină și căutarea unei case pe care să o închirieze pentru ziua când soția și fetele sale i se vor fi alăturat.
Se pregătise să reia studiile, învățând portugheza încă din perioada când se afla în Moldova, pe de o parte, pentru a se integra mai ușor și pe de alta, pentru că ținea să-și continue activitatea în care era specializat. „Iar pentru a comunica cu pacienții, asta e fundamental. Nu poți și nici nu ai dreptul moral să tratezi un pacient fără să îl înțelegi bine”, spune medicul.
Îi lipsea, în schimb, echipa pe care o lăsase în urmă. Din chirurgia de urgență, pe care o practicase la Chișinău, știa că este crucial să te poți înțelege cu oamenii din jumătate de cuvânt. „Atunci când doar mă gândeam la emigrare, acest factor cântărea greu în favoarea deciziei de a rămâne, pentru că durează să te acomodezi cu alte persoane, într-un nou mediu”, explică Viorel.
Totuși, odată ajuns în Portugalia, în ianuarie 2007, nu s-a mai uitat în urmă. După ce a obținut licența, a început să lucreze ca medic generalist, un domeniu diferit de ceea ce făcea acasă, dar asta nu l-a întristat – se aștepta că la început va trebui să facă un pas în spate.
Era conștient și de faptul că o cunoaștere mai bună a felului în care funcționa sistemul îl va ajuta pe termen lung. „Marea diferență pentru mine erau resursele umane puține pentru un flux mare de pacienți. Pe de altă parte, locurile în spitale și utilajele erau mai bine utilizate”, spune Viorel.
Jumătate de an mai târziu, în vara lui 2007, i s-au alăturat soția și cei doi copii. Olga, care avea pe atunci 31 de ani, a început să-și caute un post de muncă, iar fetele – să se pregătească pentru anul școlar care venea. Totul era nou: de la felul diferit în care vorbeau localnicii portugheza față de ce studiaseră acasă și până la transportul public, cu care au învățat să se descurce din hărțile ilustrate pe interior.
În primii ani de Portugalia, Olga muncea în două locuri: ziua îngrijea o familie de bătrâni, iar seara, mergea în tură la o fabrică de conuri pentru înghețată, unde primea salariul minim pe economie. Își dorea, cu timpul, să-și echivaleze și ea diploma de studii în psihologie.
În 2010, a reușit să intre la facultate la Lisabona, după ce i s-a recomandat să facă un master acolo, în pofida faptului că încă nu vorbea fluent portugheza.
10 ani pe o insulă
2 ani mai târziu și 1.500 km depărtare de Lisabona, Olga a început un stagiu la Departamentul de Psihiatrie al Spitalului „Santo Espírito” de pe Insula Terceira, parte din arhipelagul Azore, situat în mijlocul Oceanului Atlantic. Se mutaseră acolo cu toată familia, după ce Viorel fusese repartizat la același spital.
„Impactul pentru mine a fost altul, pentru că eu am început pe insulă, unde mediul e mult mai mic și închis. A fost greu, mai ales din cauza limbii, fiindcă, oricât te-ai strădui, rămâne accentul. Apoi, la Lisabona, oamenii acceptă mult mai ușor străinii”, afirmă Olga.
Ea și-a început activitatea de psiholog într-un proiect dezvoltat de Camera Municipală din Angra do Heroísmo, la Unitatea de Alcoolologie. Mai târziu, a revenit la spitalul unde și-a făcut stagiul de psiholog clinician.
Pe lângă dialect, Insula Terceira se diferenția de Portugalia continentală prin platourile vulcanice largi și falezele cu multă vegetație. Astfel, în timpul liber familia Taranu făcea plimbări lungi, mergea la plajă sau la concerte.
Viorel, care își echivalase studiile în chirurgie, revenise aici și la cealaltă pasiune a sa – muzica, intrând în trei proiecte muzicale diferite, ca violonist. Mai mult, colegii muzicieni din Azore i-au propus să-și facă propriul proiect, de world music, jazz și manush (muzica tradițională a romilor), numit „Dr. Vi Band”.
Pe lângă acestea, s-a alăturat unui proiect de fado – un gen muzical tradițional portughez, cu care a ajuns să cânte în Canada pentru emigranții portughezi.
După aproape 10 ani pe insulă – Viorel ajunsese acolo mai devreme, au decis să revină pe continent, din motive familiale, în vara anului 2021. Aici puteau fi, totuși, mai aproape de cei dragi rămași în Moldova.
Înapoi la Lisabona
Olga devenise, între timp, psiholog clinician cu acte în regulă acolo, iar înainte de a se întoarce la Lisabona, a participat la un concurs public și, totodată, a contactat o companie privată care oferă servicii de suport psihologic.
După un an de așteptare a rezultatelor concursului, ea și-a început activitatea de psiholog clinician la Spitalul Central Public din Lisabona, unul dintre cele mai mari și mai vechi centre medicale din Portugalia. De 2 ani și jumătate, muncește acolo, combinând postul de bază cu activitatea pentru compania privată.
„Când oamenii îmi povestesc evenimente cu impact emoțional mai puternic, sigur că nu pot să ies după ușă și să uit, să mă deconectez, dar știu acum să am grijă de mine – merg acasă, beau apă, pregătesc ceva de mâncare pentru ceilalți, ascult muzică”, spune Olga.
De asemenea, îi este drag drumul spre casă cu trenul care merge de-a lungul coastei Oceanului Atlantic: „Pentru mine, acestea sunt 35 de minute de odihnă a minții”.
Azi, fata lor mai mare are 28 de ani și face rezidențiatul în medicina de familie, iar fata mai mică, în vârstă de 21 de ani, studiază animația digitală.
Viorel își continuă activitatea în chirurgie generală la un spital privat. Se bucură aici de viața dinamică și, uneori, aglomerată a orașului. Cântă, în continuare, la vioară. El și Olga povestesc că se simt bine în țara lor adoptivă, chiar dacă acum situația economică și politică de acolo se deosebește de cea pe care au găsit-o atunci când au venit.
La 17 ani distanță de la plecarea de acasă, nu regretă decizia lor. Sunt recunoscători pentru propriul curaj și optimism, dar și pentru prietenii care i-au ajutat la nevoie. Cu unii dintre ei, încă se mai văd. Când au revenit din vacanța anuală în Moldova, în acest sfârșit de august, i-au invitat la cină. Au împărțit dulciuri aduse de la Chișinău. Au mâncat bucate pregătite în cuptorul pe care l-au făcut Olga și Viorel în curtea casei lor din Cascais, o suburbie a Lisabonei.
„Am vrut să avem acest loc în care să putem face pâine ca acasă”, spune Olga. „Am copt și atunci seara, iar mirosul era ca în Moldova - de pâine proaspătă, de foc, de fructele pe care le-am adus cu noi”.
📰 Europa Liberă este și pe Google News. Abonează-te
