Mai întâi a început să uite lucrurile elementare: unde merge, unde a pus cheile, numele celor dragi, iar apoi s-a închis în sine. Familia Secrieru din satul Dușmani, din raionul Glodeni, credea că stâlpul familiei, Iurie, trece printr-o depresie.
„Era straniu. Credeam că, poate, nu mai vrea să lucreze, pentru că el mergea pentru trei luni la muncă în Rusia și trei luni stătea acasă. Ziceam că, poate, s-a săturat”, povestește soția lui, Mariana Secrieru.
Bărbatul avea pe atunci 50 de ani, casă, soție și două fiice. Părea că viața se aranjase pentru el, dar semnele unei boli mintale l-au dus la medicul de familie, care l-a direcționat către neurologul din centrul raional.
„Neurologul i-a făcut un test, apoi l-a trimis să facă un examen RMN la cap. Atunci i s-a pus diagnosticul de demență cu semnul întrebării și i s-a prescris un tratament, pentru că el se plângea că îi țiuie urechile”, spune Mariana.
Tratamentul nu a dat niciun rezultat și familia a hotărât să meargă la specialiști din Chișinău. Așa au ajuns la Institutul de Neurologie și Neurochirurgie. „Acolo a făcut iar teste. El când merge undeva, în general, parcă se închide în sine, iar dacă i se pare că nu știe ceva, se închide și mai mult, de teama să greșească. La acea testare, nu știa nimic”, își amintește femeia.
Testele au confirmat că Iurie se confrunta cu o tulburare cognitivă majoră. La 2 ani distanță, starea lui s-a deteriorat considerabil.
Chiar dacă e greu să-l îngrijească, nu vrea să-l ducă la un azil
„Credeam că dacă ia tratament vom opri boala, dar acum starea lui este foarte precară. El acceptă pastilele, nu este capricios, însă nu se poate îmbrăca singur, să facă baie sau un ceai. Eu am grijă de el. Lucrez la grădiniță și dimineața îl trezesc odată cu mine, îl hrănesc și mă duc la lucru. La prânz am o oră liberă, vin acasă și îl hrănesc”, povestește soția.
Am întrebat-o dacă s-a gândit să lase jobul sau să îl ducă pe Iurie la un azil de bătrâni. „Nu, nu las munca. Dacă aș sta non-stop cu el, mi-aș ieși din minți. Vă imaginați cât e de greu?”, a răspuns cu o întrebare.
De azil... nici vorbă: „Îmi este foarte greu, dar nu pot să-l smulg din mediul lui. El s-ar stresa mult. Cum mergem la medic sau într-un loc necunoscut, se închide și nu mai vorbește. Dacă l-aș duce la azil, nu ar trăi nicio lună”, spune femeia.
Nici specialiștii nu recomandă ca persoanele cu demență să fie scoase din mediul familiar lor. „Asta îi sperie și îi dezorientează. Nici măcar să fie internați în spital nu e recomandat. Ei pot sări de la geam, pot cădea, se destabilizează”, explică Oxana Grosu, medic neurolog și doctor în științe medicale.
Acum un an, Iurie a primit gradul de dizabilitate sever și primește lunar o pensie de circa 2.200 de lei. Acești bani, spune Mariana, îi ajung ca să achite facturile și să cumpere câte ceva de mâncare. Viața familiei s-a schimbat în totalitate după diagnosticul de demență. Încă învață cum să-i facă față.
„Niciodată nu m-am gândit că un om ca el poate să ajungă în așa stare. Mama mea are 80 de ani și se poartă pe picioare”, spune printre lacrimi Mariana Secrieru.
Ce este demența și cum se pune diagnosticul
Demența este o boală a creierului care afectează memoria, gândirea, comportamentul și capacitatea unei persoane de a se descurca singură în viața de zi cu zi.
Mai simplu spus, un om cu demență începe să uite lucruri importante (cum ar fi numele celor dragi sau ce a făcut în acea zi), se poate pierde în locuri cunoscute, are dificultăți să vorbească clar sau să înțeleagă ce i se spune și devine confuz, mai ales seara. Pe măsură ce boala avansează, îi vine tot mai greu să se îngrijească singur – are nevoie de ajutor la mâncat, îmbrăcat, igienă etc.
Demența nu este o parte normală a îmbătrânirii, însă apare mai ales la vârstnici. Cea mai cunoscută formă de demență este boala Alzheimer, dar există și altele.
De obicei, acești pacienți ajung de la medicul de familie la neurolog sau la psihiatru. Diagnosticul se pune în urma unui test și a unui interviu clinic, dar și a unui examen de rezonanță magnetică nucleară (RMN).
„După ce se stabilește diagnosticul, urmează o etapă foarte lungă de discuții cu rudele, de explicații cum va decurge viața lor mai departe”, spune neurologa Oxana Grosu.
Din păcate, nu există un tratament specific care ar stopa boala. „Acești pacienți iau medicamente, dar boala lor nu se tratează, medicamentele doar le păstrează capacitatea cognitivă pentru mai mult timp”, explică medicul.
Potrivit protocolului național în demență, aprobat în 2021, factorii de risc pentru apariția demenței pot fi: un accident vascular cerebral, vârsta înaintată, factorii genetici, deficiența cognitivă ușoară, diabetul zaharat, hipertensiunea, hipercolesterolemia, sindromul metabolic, obezitatea, fumatul, boala vasculară.
„Demența nu se transmite, dar este o predispoziție genetică. Dacă fiul sau fiica se află în aceleași condiții ca pacientul, au același regim alimentar, nu țin sub control tensiunea arterială, atunci procesul neuro-degenerativ poate începe la ei mai repede decât la semenii lor”, precizează neurologa.
Protocolul mai spune că nu există modalități dovedite de prevenire a demenței, însă activitatea fizică, o dietă sănătoasă, interacțiunea socială și învățarea continuă pot ajuta la menținerea creierului sănătos.
Pe hârtie – puțini, în realitate – mai mulți
Potrivit datelor oferite Europei Libere de Agenția Națională pentru Sănătate Publică, în anul 2024 în evidența medicilor erau 4.187 de pacienți cu demență. Psihiatrul Alexandru Ciobanu de la Centrul de Sănătate Mintală din Cimișlia spune că, în realitate, numărul persoanelor care suferă de această boală este mai mare.
„Unii sunt în stadii inițiale și nu se adresează la medic pentru că nu sesizează că au o problemă, alții sunt deja în stadii severe și rudele cred că nu mai are rost tratamentul”, explică medicul.
Specialiștii spun că există două tipuri de demență. Cea precoce poate începe pe la 40-50 de ani, iar cea clasică apare după vârsta de 50 de ani.
„Pe la 40 de ani, pacienții pot veni singuri să ne spună că au observat că uită anumite lucruri și asta s-a accentuat, mai ales, după pandemia de Covid. În plus, trăim vremuri când avem de făcut multe lucruri, facem multi-tasking. În acest caz, putem vorbi despre o tulburare cognitivă subiectivă, care poate să treacă în demență peste 20 de ani, dar poate să rămână așa”, explică neurologa Oxana Grosu.
De obicei, oamenii cu un nivel mediu de inteligență sunt depistați mai greu. Cei care au avut o viață activă din punct de vedere fizic și intelectual pot înțelege mai devreme că se confruntă cu o problemă mintală.
Speranța de viață pentru acești pacienți este de 10-20 de ani. „Dacă nu au boli asociate, ei trăiesc mult”, afirmă specialista.
În Moldova nu există servicii specializate pentru acești pacienți
Cazul lui Iurie Secrieru este unul fericit, dar sunt sute de familii care nu au nici capacitatea fizică și nici financiară de a susține un astfel de pacient.
„Din păcate, noi nu avem în țară servicii de lungă durată unde acești pacienți să fie supravegheați de un medic, unde să stea ca într-o casă și să fie vizitați de cei dragi. Toată povara îngrijirii lor este pe umerii familiei. Des vin rudele și ne spun că nu mai pot, că nu știu ce să facă, pentru că nu-i pot lăsa singuri”, spune neurologa Oxana Grosu.
Potrivit ei, acești pacienți trebuie să socializeze și să fie implicați în diverse activități: să învețe poezii și cântece, să deseneze, să danseze etc. „Și atunci, ei își păstrează rezerva cognitivă mulți ani. Dacă nu se lucrează cu ei, atunci degradează în scurt timp”, explică neurologa.
Psihoterapeutul Arcadie Astrahan, director de programe la Centrul Comunitar de Sănătate Mintală Botanica, crede că ar trebuie să fie create servicii speciale pentru oamenii care suferă de această boală.
„Persoana care are demență este o persoană cu dizabilitate și are dreptul să primească tratamentele și îngrijirile la el acasă. În cel mai rău caz, să fie create locuințe protejate sau instituții la nivel de comunitate mici, de tip cămine sociale, unde să fie un îngrijitor la trei-patru oameni”, recomandă specialistul.
De altfel, el administrează un centru de plasament multifuncțional la Tohatin, o suburbie a capitalei, care primește și persoane cu demență. O lună de ședere costă 16.000 de lei.
„Pentru aceste servicii, achită familiile ori organizațiile internaționale. De exemplu, pentru refugiații ucraineni, plătește Organizația Internațională pentru Migrațiune, dar, de fapt, aceste servicii ar trebui să fie asigurate de stat”, conchide Arcadie Astrahan.
📰 Europa Liberă Moldova este și pe Google News. Abonează-te
