Luna octombrie a început pentru mine sub semnul poetului B. Fundoianu, alias Benjamin Fondane (născut Benjamin Wexler/Wechsler, pe 14 noiembrie 1898, la Iași – ucis pe 3 octombrie 1944, în lagărul nazist de exterminare Auschwitz), după ce că în data de 25 septembrie curent am lansat, la sediul Alliance Française din Chișinău, ditamai volumul Correspondances familiares, Non Lieu, Paris, 2023, în prezența editorului și scriitorului Michel Carassou și a traducătoarei Vera Gajiu, originară din Republica Moldova, actualmente cercetătoare la Universitatea din Torino.
Trebuie să fi remarcat deja că, din ianuarie și până în septembrie, am prezentat la Cartea pe Repeat doar romane (sau romane-fluvii, cum e saga lui Marcel Proust În căutarea timpului pierdut); ei bine, volumul Priveliști, Editura Cultura Națională, 1930, are rotunjimea unei lumi romanești, iar gândul mă duce imediat la capodopera lui Alain-Fournier (1886 – 1914) Le Grand Meaulnes (în traducere românește: Cărarea pierdută, Univers, 1987), roman poetic de factură simbolistă, pe care autorul studiului Imagini și cărți din Franța, Editura Socec, 1922, nu-i chip să nu-l fi citit. (Nu-i vorba de o influență directă, ci de acel ton singular ce pune în ecuație aceste două cărți-cult, totul într-o atmosferă învăluitoare, aș zice de basm cu zâne, doar că dezvrăjită de la un punct încolo... În ultimă instanță, și la romancierul francez, și la scriitorul român avem de a face cu poezie pură; diferă doar mijloacele de exprimare, în proză și în versuri...)
„B. Fundoianu (...) a fost printre primii promotori ai poeziei pure, afirmă G. Călinescu. Dar fiindcă în poezia lui se vorbește de vaci, de priveliști provinciale, a fost catalogat ca poet tradiționalist, în afara modernismului. În realitate tradiționalismul reprezentă o formă de modernism.” Or, „nu numai că poezia veche nu cultiva în bucolica ei vacile și provincia, dar ea privea câmpul prin conceptul de natură, percepându-l prin tablouri”, iar diferența dintre Coșbuc, de pildă, și Fundoianu stă în sensibilitatea poetică: primul descrie pasiv natura, cel de-al doilea o interpretează; unul o locuiește, altul și-o inventează. (Aici se cuvine să cităm și opinia autorului: „...nimic din ce constituie materia primă a acestui lirism nu mai există în realitate.
Poetul (...) închipuia un univers pacific în care crea, inventa, astăzi priveliști de arătură, mâine exaltarea mistică a morții în pâine. Scuza poeziei lui descriptive stă înainte de toate în faptul că descripția lui nu avea un model real, ci năștea din negura minții (...). Natura în poemele lui apărea ridicată la o potență mai mare ca imaginea ei normală...”) Și E. Lovinescu ezită oarecum în a-l plasa într-o tabără sau alta: „... inspirația sa, dimpotrivă, e tradițională, rurală am putea spune, cu peisagii de provincie moldovenească, în care numai accentul și notația, cu influențe de altfel argheziene, sunt moderniste”. Reacțiile în epocă, deși apreciative, nu sunt însă pe măsura unei poetici a cărei anvergură se va vedea peste ani, ca să nu zic decenii, când tot mai multe voci critice completează patrulaterul ABBB al marilor poeți interbelici (Arghezi, Bacovia, Barbu, Blaga) cu un al cincilea nume, B. Fundoianu (așadar, poate fi trecut la B, ca să avem ABBBB; în aceeași paranteză rețin observația istoricului literar Dumitru Micu, din studiul Limbaje lirice contemporane: „Arghezi e concurat de Fundoianu în combinație cu Al. Robot”, iar ceva mai încolo vorbește despre „pasta fundoiană, fundoiano-pillatiană sau fundoiano-argheziană”, scoțându-l de fiecare dată în prim- plan anume pe autorul Priveliști-lor).
Împreună cu textul lui B. Fundoianu, din prefața volumului, Câteva cuvinte pădurețe, din care am citat mai sus, două puneri în context mi se par fundamentale pentru înțelegerea unicității acestui volum singular – apărut la trei ani de la Cuvinte-le potrivite ale lui Tudor Arghezi (1927) și într-un an cu Joc-ul secund al lui Ion Barbu (1930), alte două cărți-cult ale literelor române –, așadar două perspective ce formează axa de coordonate a acestei poetici: „În Priveliști (1930) – titlu polemic și ironic față de o întreagă tradiție contemplativă – scenele agreste, familiaritatea cu ritualurile câmpenești nu trebuie să ne inducă în eroare. Bucolismul acesta e fals, Fundoianu nu este nici un poet sentimental, nici unul descriptiv. El nu se supune la obiect în chip parnasian, nu exultă în maniera lui Fr. Jammes, nici nu evocă nostalgic, precum Ion Pillat. Contemplația nu-i provoacă adeziune, euforie, ci, mai degrabă, neliniște și tristețe. Fundoianu e un neliniștit care nu caută alinare în peisaj – ca un romantic sau ca un citadin –, dar care aleargă în natură spre a-și exacerba suferința, pentru ca pe un fundal impasibil zbuciumul să capete o mai mare acuitate. Natura e un amplificator, în sensul că freamătul interior se izbește de indiferența și de tăria ei. Aceasta e semnificația tăcerii în poemele sale, și din această cauză în reprezentarea lui codrul sau muntele apare ca o entitate mută”, de la Mircea Martin citire; și, pe altă voce (tot întâia!), cea a lui I. Negoițescu din Istoria literaturii române, Minerva, 1991: „Acest univers poetic se degajă din peisajele, din locurile, din sentimentele, din meditațiile plăsmuite și care trădează datorită modalității imaginilor, lexicului, tonalității lirice, mai profunde straturi sufletești, decât ar părea să consemneze simplul decor. În general, poezia lui Fundoianu a fost definită prin decor, prin aceste peisaje inventate. Cine pătrunde însă la straturile ultime ale lirismului său, straturi din care se vor hrăni și preocupările eseistice din Franța – trecând peste melancolicele tablouri bucolice, acoperite uneori de sumbrul vălurilor bacoviene, peste «priveliștile» Herței și Sinaiei, peste policromia amurgurilor provinciale, peste mirosurile și parfumurile, și ele imaginare, peste toată această lume, pentru simțurile sleite de pustiu și așteptare ale poetului, închipuită, descoperă într-adevăr un univers liric mai plin de înțeles, în chiar realul pe care Fundoianu ar fi vrut să-l obțină, abolind realitatea ostilă.”
Repet, am citit de fiecare dată Priveliști ca pe un roman (la fel cum și Cărarea pierdută a lui Alain-Fournier ca pe-un poem!), în egală măsură de atmosferă și de scriitură; am tresărit când și I. Negoițescu îl punea în ecuație cu romanul, adevărat al lui Ion Călugăru („...dacă atmosfera din romanul lui Călugăru îmbrățișează o lume asemănătoare pastelurilor fundoiene...”); nu voi intra în miezul volumului (de fapt, totul e miez în această carte!), suficient să citim în deschidere – și cu asta, închei – poemul Herța, din care îngădui-mi-se să citez două secvențe – s-ar zice, de început (dacă nu cumva de sfârșit?!) de lume:
I.
În târg miroase-a ploaie, a toamnă și a fân.
Vântul nisip aduce, fierbinte, în plămân,
și fetele așteaptă în ulița murdară
tăcerea care cade în fiecare seară,
și factorul, cu gluga pe cap, greoi și surd.
Căruțe fugărite de ploaie au trecut,
și liniștea în lucruri de mult mucegăiește.
În case oameni simpli vorbesc pe ovreiește.
Gâște, cu pantofi galbeni, vin lent după-un zăplaz;
auzi cum ploaia stinge fanarele cu gaz,
cum învechește frunza în clopote de-aramă –
auzi tăcerea lungă și gri care e toamnă
și diligența care vine din Dorohoi.
Pustiu, din șes, se urcă cirezile de boi,
și cum mugesc, cu capul întors, de parc-ar suge –
cu ochii roșii, târgul, cuprins de spaimă, muge.
(1917)
V.
În toamna asta ziua – de ce? – s-a micșorat.
Câmpul pustiu și negru s-apropie de sat
de parcă vrea prin garduri de lemn să se strecoare,
să mai pătrundă încă o dată în hambare.
Mai e ceva pe-aicea și nu-i, din ce-a trecut;
casele, după geamuri, au dușumea de lut,
și au cerdacuri, lângă camere goale, unse
cu baligă, de ploaie și de urzici împunse.
Poate-ar mugi aicea, de-ar fi să fie, vaci;
vița se ține-oloagă cu mâna de araci
și-așteaptă-acum, când țâța a început să-i crească,
ploaia s-o-ngălbenească, ploaia s-o putrezească.
Șoseaua ca o talpă s-a rupt de-atâtea ploi.
Trec porcii, cei cu suflet de baltă, spre noroi,
trec porci urâți, să doarmă stupid într-o băltoacă –
ca haosul pe lume din nou să se desfacă.
(1918)
