O capodoperă discretă, semnată de „un Salinger napolitan” – rețineți acest nume: Nicola Pugliese (1944 – 2012), nu-l veți întâlni prea des! –, Malacqua, Vellant 2022, al cărei destin este pe măsura unei cărți cult: publicată în 1977, cunoaște un succes fulminant, dar va fi retrasă de pe piață la solicitarea expresă a autorului, care interzice retipărirea ei. Abia la un an de la moartea romancierului, în 2013 Malacqua este reeditată, după ce că vreme de patru decenii circulase în fotocopii.
Încă din primele rânduri – suntem în Ziua întâi din cele Patru zile de ploaie la Napoli în așteptarea unui eveniment extraordinar (subtitlul romanului) –, „...ploaia începuse să cadă spre ora 3 dimineața în rafale puternice, în mai multe locuri din oraș curentul electric căzuse, nu mai funcționa deloc, echipele de intervenție de la Enel constataseră că nu puteau repara nimic, dacă ploua în continuare cum ploua în acel moment, și cum continuase apoi toată noaptea, și până la primele licăriri ale zorilor cenușii, pe alocuri vineții, în mod hotărât livide, funebre”, și așa o va ține până la capăt, preț de 160 de pagini. Suntem în plină lacustră (era să zic... bacoviană), „de aer umed și salmastru”, iar pentru câteva persoane ploaia rimează cu apele Styxului („sunt câțiva morți în oraș...”; iertare, iarăși am dat-o pe Bacovia!), ceea ce face ca atmosfera, și așa sumbră, să capete valențe morbide: „iar în aer (...) se simțea acest amestec straniu, un amestec de moarte și de viitor, de conștiință dureroasă și de speranță. Ce puternică e viața în prezența morții...”. Or, până și miracolele ce se întâmplă în oraș – „o păpușă care atunci când e luminată cu o lanternă scoate glasuri supraomenești și gemete prelungi, sfâșietoare ca ale unei mulțimi”; sau „bănuții muzicali” de cinci lire, grație cărora „în toate după-amiezile din acea perioadă toate fetițele din întregul oraș primiseră bogăția muzicii fără întrerupere” –, în loc să-i uimească pe oameni (cel puțin, monedele cântătoare), mai degrabă le induc o stare de neliniște. Sexul însuși – cele câteva scene de dragoste, magistral scrise! – pare să împrumute ceva din natura diluviană dezlănțuită: „...și șuvoiul care se revarsă, oh, da, șuvoiul ăsta, și lumea se deschide, pământul se deschide acum, și ea primește, da, primește tot, brazda se adâncește, se adâncește tot mai mult, oh da, și fluviul ăsta care e o mare de fapt, o mare întinsă, nemărginită, infinită, și aerul ăsta deschis și atâta spațiu, inima se dilată, brațele se îndepărtează de mine, și picioarele se desprind de mine și mâinile m-au părăsit, vai da, m-au părăsit”, scenă amintindu-mi de celebra gravură Îndrăgostiții pe valuri a norvegianului Edvard Munch. Altfel spus, Malacqua respiră nici mai mult, nici mai puțin atmosfera unui oraș nordic, ceea ce este uluitor în cazul unui italian (adevărat, originar din Milano, dar petrecându-și bună parte din viață ca jurnalist la Napoli).
„Iar între timp ploaia cădea, și tot cădea, și când ridicai privirea nu se zărea nimic, doar o prezență supărătoare, și prindea consistență ideea că începând de la acele zile de ploaie se va schimba perspectiva asupra lucrurilor”, citim la începutul Zilei a doua; la capătul Zilei a patra, în 26 octombrie – Nota Bene: nu se precizează niciodată anul, doar ziua în care suntem –, o ditamai fraza de 37 de rânduri închide cercul: „Va mai trece încă o zi, da, încă o zi întreagă de ploaie (...) și poate că viața avea să fie exact cum fusese înainte, (...) evenimentul extraordinar nu va avea loc, (...) chiar nu se va întâmpla nimic, zilele își vor urma traiectoria fără milă, (...) ce va rămâne din zilele astea? doar acest ecou slab, această melancolie în pupila larg deschisă ca să testeze lumina” (p. 167-168). Și cu asta, zice-s-ar, nu mai suntem într-o scriere romanescă – fie și roman cult –, ci în plin Eclesiastul.
28 octombrie ’24
