Premiul Nobel 1947, André Gide este primul scriitor francez care apărea, de son vivant, în colecţia Pleiade de la Gallimard; i-am recitit – într-o nouă traducere, semnată de Mădălina Ghiu – trilogia Şcoala nevestelor. Robert. Geneviève, Tracus Arte, 2023, cu bucuria redescoperirii… nici nu a unui „monstru sacru”, ci a unui confident.
Căci un (de trei ori!) confident se arată scriitorul şi în această trilogie, compusă dintr-„o copie dactilografiată a jurnalului pe care mi l-a lăsat mama [lui Geneviève]” (Şcoala nevestelor), din răspunsul „soţului eroinei” (Robert), dar şi „începutul unei poveşti oarecum complementare, (…) adăugându-se celorlalte două, ca partea a treia a unui triptic” (Geneviève), redactat de fiica acestora. Aşadar, trei puncte de vedere asupra căsniciei (în multitudinea aspectelor sale), într-o societate în care femeile încă nu au dreptul al vot şi sunt departe de se fi emancipat de sub tutela paternă şi/sau a soţului. Trama fiind minimă, ceea ce contează e libera exprimare a ideilor, atât că Eveline, eroina din Şcoala nevestelor, o va face abia după 20 de ani de mariaj, încă nesigură la început („Ceea ce urmăresc astăzi este eliberarea mea; ceea ce risc este să pierd stima societăţii şi a celor doi copii ai mei”), ba chiar admonestându-se singură („Cred că, de la o generaţie la alta, nu este prea bine să aibă loc astfel de discuţii, care atentează la pudoarea unuia dintre cei doi”), tot mai lucidă („Robert ştie să se poarte astfel încât să domine întotdeauna un adversar. Orice ar face, punctul de vedere pe care îl abordează imediat pare superior”), în ciuda descurajării din partea duhovnicului său („Ei bine, în cazul acesta, copila mea, datoria ta este să-l ajuţi să ascundă acest gol… de privirile celorlalţi (…) şi în mod special de copiii voştri. Este important ca ei să poată continua să-şi respecte şi să-şi onoreze tatăl. (…) Da, aceasta este datoria ta de creştină şi de mamă…”), ceea ce consună cu opinia soţului, mai intransigent ca niciodată în opiniile sale: „Nesupunerea trebuie întotdeauna condamnată, dar o consider deosebit de blamabilă la femei” (Robert). Deloc întâmplător, discursul cel mai răspicat e cel al fiicei Geneviève, rebelă de mică (spre deosebire de fratele său mai mic Gustave, absolut obedient), din care îngăduie-mi-se să transcriu cu litere de-o şchioapă aceste cuvinte: „Consider că nimic nu poate falsifica mai mult caracterul unui copil decât să i se impună un respect artificial faţă de părinţi dacă aceştia nu sunt demni de stimă”.
Dacă am trecut sub tăcere numeroase alte aspecte (de pildă, o fată poate oare avea un copil nefiind căsătorită; sau problema egalităţii dintre sexe: „Mă revolt la ideea că trebuie să-mi supun viaţa celui care mă va face mamă şi îmi doresc ca şi el, la rândul lui, să rămână liber” ş.a.m.d.), e pentru că scrierile lui André Gide numai la supuşenie nu îndeamnă, astfel că în 1952, la un an de la moartea scriitorului, Vaticanul înscrie „Andreae Gide opera omnia” în (de tristă faimă!) Index liberorum prohibitorum. Este şi asta un fel de consacrare, postumă – după Nobel-ul primit cu un lustru mai devreme, în 1947.
14 august ’23
