Multă vreme am avut senzația că fanfara - acel ansamblu de interpreți care cântă la diverse instrumente de suflat numite generic alămuri - este o formulă componistică specifică mai degrabă continentului european și tradițiilor folclorice din Balcani, în mod special, dar și din centrul Europei, adică Cehia, mai ales, cu prelungire spre Austria și Germania, unde se cântă acele eterne melodii populare denumite generic um-ța-ța, adică un fel de onomatopee ce imită ritmul acestor piese monotone și parcă total inerte.
Amintesc în treacăt aici și fanfarele urbane de pe vremea comunismului, care cântau în fiecare an de „ziua internațională a celor ce muncesc”, de 1 mai cum ar veni, marșuri patriotice, și eternul vals „Valurile Dunării” (se întîmpla asta anual la Cluj, în filigoria din parcul central dintre cele două restaurante mai acătării de atunci ale orașului, Chios și Cazino).
Fanfarele astea cântă și azi, iar tradiția era de dinainte de venirea a comnismului la putere.
Am spus formulă componistică specifică mai degrabă continenului european, pentru că dincolo de ocean, în Statele Unite, ansamblurile mari de suflători sînt numite big bands, au în componență o secție ritmică (pian, tobe, ghitări, bas) și sînt asociate îndeobște muzicii de jazz.
Din cauza celor pe care le-am spus pînă acum, termenul de fanfară americană ar putea suna deplasat, aproape absurd.
Oricît de absurd ar putea suna, însă, doamnelor și domnilor, o asemenea fanfară... americană există cu adevărat. Se numește Breakdown Brass (brass, adică alămuri în engleză), din ea fac parte mai mulți „tineri... veterani” (ce oximoron frumos!) de pe scena funk și soul din Brooklyn, și cântă ceva între afro-funk și brass balcanic, cu ritmul acela, „monstruos” cum îl numește un cronicar american, care te face să te bîțîi instantaneu, cum sînt sigur că vi se va întîmpla și dumneavoastră când veți auzi piesa „Harrow”.
Atenție, deci, la Breakdown Brass!
