Traian Ungureanu

Duminică la Gdansk, în timul unei conferințe pe teme de strategie UE, Donald Tusk a spus lucruri extraordinare. Mai întîi: conducta de gaze NS2 care leagă Germania și UE de Rusia e un proiect rău pentru UE. Mai departe: aprobarea și cooperarea la construcția NS2 e cea mai proastă decizie luată de Cancelarul german Angela Merkel. Apoi: multe state membre UE (Olanda, Austria, Ungaria) nu s-au arătat interesate de o ripostă comună față de conducta NS2 și de independența energetică națională. În sfîrșit: Cancelarul Merkel i-a mărturisit lui Tusk, în conversații private, că a fost „neputincioasă” în fața presiunilor intense ale cercurilor de afaceri germane.

Declarațiile de la Gdansk vin din partea unui politician cu mare credibilitate. Tusk a fost Președinte al Consiliului European și Prim-Ministru al Poloniei. Politician sută la sută pro-UE, Tusk a fost mulți ani implicat în politica de vîrf a UE și e, în continuare, după reîntoarcerea în politica națională poloneză, un aliat necondiționat al viziunii UE. Dincolo de convingerile politice, Tusk a avut mereu imaginea unui politician de principii înalte și conduită ireproșabilă. Prin urmare, declarațiile lansate la Gdansk au greutate. Dezvăluirile lui Tusk sînt grave și nu vin din partea unui personaj obișnuit să arunce vorbe fără rost. De aici, întrebările și, tot de aici, concluziile. Și unele și altele, alarmante.

Mai întîi, nu e clar de ce anume n-a vorbit Tusk mai devreme, în anii în care era, încă, un politician important și influent în UE? Și de ce a trecut Tusk pragul abia acum, cînd poziția lui politică e respectată dar nu mai produce efecte la nivel UE? Declarațiile de la Gdansk dezvăluie că UE și Germania au luat decizii mai mult decît dubioase și dovedesc, nu mai puțin, că Tusk însuși a trecut peste interesele, dezacordul și îngrijorarea provocate de NS2 în multe state Est Europene, inclusiv, propria lui țară, Polonia. Pînă și ipoteza după care Tusk a vorbit pentru a cîștiga popularitate acasă, nu face decît să demonstreze că tema e importantă în Polonia.

Conclzuiile episodului de la Gdansk sînt pe deplin ironice. Ele vor alimenta neîntîrziat viziunile cinice și neîncrederea în politica europeană de vîrf și, în genere, în deciziile care fac și desfac relațiile „marilor puteri”, adesea în detrimentul așa ziselor „state mici” sau „secundare”.

Cu doar cîteva fraze încărcate de trimiteri directe și personale, Tusk a confirmat linia de politică externă americană a administrației Trump, adversar declarat al proiectului NS2. Sancțiuniule impuse de Trump în încercarea de a opri participarea germană la proiect au fost comentate ca semn de ostilitate gratuită și provincială la adresa UE. Acum, din spatele cortinei ridicate de Tusk se vede cu totul altceva: o cedare europeană care poate duce la subordonare politică prin dependență energetică de Rusia. Spusele lui Tusk sînt, dealtfel, întărite de documente publicate recent. Din ele se poate afla că diplomația germană continuă să facă lobby în Statele Unite pentru a preveni obstacole americane în calea proiectului NS2. Adevărat, Președintele Biden afirmă o poziție contrară proiectului dar tot el a ridicat, deja, sancțiunile impuse de Trump. Acum, Senatul american pregătește un amendament care reintroduce sancțiunile, votul e așteptat foarte curînd, iar lobby-ul german încearcă să evite un rezultat negativ. Situația e cu atît mai contradictorie cu cît luări de poziție venite din sînul administrației Biden vorbesc deschis de dependența pe care conducta NS2 o transportă, odată cu gazul rusesc, în Europa de Vest și de pericolul agravat prin aceleași mijloace pentru Europa de Est.

Nimic din ce a spus Tusk nu e complet surpinzător. În fond, jocul euro-rus sau, mai precis, germano-rus a fost tot timpul previzibil, deși niciodată declarat. Era aproape elementar de bănuit și înțeles că politica Estică a Germaniei trece prin Rusia, așa cum a făcut-o încă din zilele faimoasei Ostpolitik, lansată de fostul Cancelar german social-democrat Willy Brandt. La fel de evidentă era observația după care Germania s-a pus într-o situație vulnerabilă, odată cu suspendarea producției energetice nucleare decisă de Merkel în 2011 și cu măsurile de eliminare a surselor clasice de energie (cărbune și petrol) adoptate sub presiune ecologistă în ultimii ani.

Însă, partea cea mai amară a declarațiilor lui Tusk ține de realitatea neschimbată a politicii la nivel înalt sau, mai bine zis, de reconfirmarea logicii crude a istoriei. Cine are în față declarațiile lui Tusk are dreptul de a conchide că nimic nu e nou în lumea relațiilor de putere. Cînd vorbește de „neputința” declarată a Cancelarului Merkel în fața presiunilor oamenilor de afaceri germani, Tusk descrie un tablou vechi și infirmă pretențiile etice ale politicii europene. Prin urmare, același amestec dur de interese, aceeași brutalitate a profitului și aceeași indiferență la consecințele pentru cei ce nu fac parte din joc domină și determină deciziile fundamentale din care crește istoria. Presiunile intereselor de afaceri germane au, în acest tablou, forța atribuită epocii imperiale pe care consensul european spune că am lăsat-o demult în urmă. În plus, puterea acestei combinații nevăzute de interese e uriașă: ce a făcut ea e imposibil de desfăcut. Protestele reînnoite ale Ucrainei, prin vocea Președintelui Zelenski, și discursul constant exasperat al guvernului polonez sînt, după cîte se vede, inutile.

Și remarcile în care Tusk a vorbit de state membre UE indiferente la problema independenței energetice sugerează o realitate mult mai prozaică și mizeră decît declarațiile oficiale: voința de a considera Estul parte integrantă a blocului UE (solidaritate europeană - cum i se spune oficial și festiv) are limite stricte.

Episodul de la Gdansk are consecințe serioase. Una dintre ele e diminuarea serioasă a imaginii Cancelarului Merkel care nu mai apare în postura de lider istoric. Cei 16 ani de putere neîntreruptă ai Cancelarului Merkel par, după Gdansk, o etapă mai mult decît discutabilă. Însă prestigiul cancelarului Merkel e secundar în această fabulă care anunță, iar, că Europa de Est e singură. De astă dată, în compania partenerilor vestici din UE.

Uneori, istoria intervine pentru a corija eroarea celor ce o cred apusă. În cazul Europei de Est, această reparație ironică n-a încetat niciodată. Crizele, neînțelegerile și distanța - în cel mai profund înțeles al cuvîntului - țin să despartă, să izoleze și să pună în pericol lumea Estului cu o consecvență ce sfidează retorica și proiectele oficiale.

După 30 de ani de democrație liberală adoptată din Vest sau cucerită în aplauzele Vestului, Europa de Est se găsește iar în situația de a constata că dezacordurile și diferențele n-au încetat. Că, în continuare, Europa e divizată în Vest și Est și că sciziunea care ține laolaltă fără să unească aceste două lumi nu e o nepotrivire trecătoare ci, mai degrabă, o realitate constitutivă, adică o defecțiune genetică prezentă de la nașterea Europei.

După 1989, această despărțire veche și rezistentă părea, în sfârșit, depășită. Noua Europă a valorilor liberale era unită sau își proclama unitatea. Nimic nu părea mai improbabil decât reapariția bolilor tradiționale care au făcut din Est acea parte a Europei pe care Vestul n-o socotește inviolabilă și o ignoră (sau o supune, periodic, programelor de reeducare ce introduc, un timp, progresul și civilizația). Astăzi, știm că numai partea legislativă și filozofia juridică țin unitatea europeană pe afiș. Practica politică și reflexele istorice trag în direcția opusă.

Frontiera de Est a statelor Estice, pe care multă lume o consideră, mai întâi, frontiera de Est a Uniunii Europene, e forțată de trei crize suprapuse: un val de refugiați „vărsați” la ușa Poloniei, o concentrare armată masivă la frontierea Ucrainei și șantajul energetic declarat împotriva a cel puțin trei state (Polonia, Ucraina și Moldova). Toate dovezile și argumentele duc spre unul și același bloc ostil statelor est-europene și, prin asta, lumii europene în ansamblu: Rusia și partenerul ei de subversiune, Belarus.

Așadar, după 30 de ani de integrare a Estului în Europa „comună”, statele estice sunt ținte vulnerabile iar Rusia trece la amenințări fără cea mai mică ezitare, cu siguranța supremă a forței care știe că nu va întâlni vreo ripostă. Tabloul sugerează o inconsistență, dacă nu o duplicitate, pe care Estul le află, din nou, intacte în atitudinea vestică sau, cu un cuvânt care scutește de nuanțe, „europeană”. Ar fi greu de formulat o altă concluzie.

În fond, presiunile la care sunt supuse, astăzi, statele Estului, vin, la doar câteva luni, după ce lideri UE perfect ilustrați de vocea președintelui francez Macron certau Polonia și statele baltice pentru accese iraționale de „rusofobie”. În aceeași logică stau eforturile zadarnice ale statelor est-europene care au avertizat cu exasperare asupra potențialului politic dezastruos pe care îl deschide conducta de gaz NS2 sau, altfel zis, rețeaua de alimentare care leagă Europa de Vest de livrările și de interesele Rusiei.

Capacitatea aparent surprinzătoare a statelor vest-europene de a cataloga interesele vitale, angoasele și avertismentele statelor est-europene drept forme de alarmism atavic și amintiri istorice inadecvate produce acum consecințe bizare. Astfel, Polonia, descrisă până acum câteva săptămâni, drept bastion al iliberalismului-anti-european și chiar viitor stat non-UE, a devenit brusc un apărător exemplar al ansamblului european. Așa cum, într-o inversiune la fel de spectaculoasă, atitudinea permisivă a UE față de valurile migraționiste ale ultimilor ani a dispărut. Insistențele Germaniei care a anunțat limpede că va trimite acasă orice migrant sosit prin Polonia sunt tot ce denunța politica germană în anii din urmă.

Perplexitățile continuă: Cancelarul Merkel, pe final de mandat, dar încă în funcție, a decis să discute situația cu Alexandr Lukașenka, una și aceeași persoană cu „ultimul dictator al Europei”. Evident, situațiile de urgență cer intervenții de urgență, dar precedentele nu sunt încurajatoare. Va primi Lukașenka, mai discret poate, lucrurile pe care le cere, începând cu anularea, sau diminuarea tacită a sancțiunilor anunțate de UE, după abuzurile împotriva opozanților, adică a militanților pro-liberali și pro-UE. Dacă târgul încheiat de Germania cu Recep Erdogan, după primul val de emigranți sosiți prin Turcia, e un indiciu, atunci Lukașenka are la ce spera. Exact această fisură explică și lipsa de temeri a Rusiei care știe, aproape sigur, după episoadele nesancționate Georgia, Crimeea și Donbas, că nu are de ce să se teamă sau să se rețină de la acte ostile în Est.

Contradicția în care au căzut relațiile europene Vest-Est a fost prompt sesizată de prim-ministrul maghiar Viktor Orban, un veteran al fricțiunilor cu paternalismul occidental. Scrisoarea trimisă de Orban Președintei Comisiei Europene cere anularea procedurilor de infringement (încălcare a legislației europene) declanșate împotriva acelor state europene care fac, acum, serviciul de protector al frontierei estice a UE.

Criza a scos din nou la suprafață harta fracturată a Europei. Dacă mai era nevoie de un argument, atunci situația vulnerabilă în care Europa de Est se găsește din nou, sub privirile oarecum indiferente ale Europei de Vest, cere o reevaluare serioasă a ideii de unitate europeană.

Poate are trebui înțeles, că alinierea ideologică, fie ea și alinierea la forme succesive de liberalism, ajută, dar nu vindecă. Ruptura care a persistat și persistă e rezultatul unei lungi evoluții istorico-spirituale separate: de la ruptura Bisericilor, continuând cu decuplarea de până la revoluțiile anului 1848 și cu experiența atroce a ocupației comuniste în Est și neînțelegerea ei deplină în Vest. Totul e de reparat și reparabil dar numai dacă istoria e recuperată și tratată în termeni care cer cea mai profundă onestitate europeană.