Traian Ungureanu

Cine crede că faptele, întîmplările și planurile care aduc nenorocirea sînt simplu de judecat se înșală. Dar cine crede așa ceva? Noi. Sau mai toată lumea. Să luăm ultimul exemplu, dintr-o serie lungă de nefericiri aparent venite de nicăieri sau stîrnite de răul pur. În ziua de 14 februarie, un oarecare Nikolas Cruz, american în vîrstă de 19 ani, a pătruns într-un colegiu din statul Florida și a deschis focul asupra tuturor celor ce i-au ieșit în cale. 17 persoane au fost ucise. Spre deosebire de mulți alți ucigași de acest fel, Cruz nu s-a sinucis și a fost capturat de forțele de poliție în viață. Procesul judiciar a început de cîteva zile și a adus, deja, cîteva clarificări foarte importante. Și derutante. La început, toată lumea, ajutată dealtfel, de un tratament de presă agresiv și grăbit, a ajuns la ideea că Nikolas Cruz e un ucigaș absurd și, prin asta, cu atît mai respingător. Apoi, însă, un judecător din Florida a dispus dezvăluirea tuturor datelor referitoare la Cruz. Așa a fost făcut public dosarul de observație deschis de autoritățile locale asupra lui Nikolas Cruz. S-a aflat astfel că Nikolas Cruz e un tînăr cu tulburări serioase. Luat în grijă de o familie străină după moartea mamei, Cruz a a vut manifestări evidente de depresie și autism. Dezechilibrul mental l-a împins la acte de auto-vătămare și, foarte, probabil, i-a modificat trăirile într-un mod încă necunoscut dar ultra-negativ. Nu tocmai surpinzător, deranjamentul mental l-a împins la viața într-o lume paralelă axată de simboluri de putere, arme și sloganuri radicale. Apoi, insuccesul școlar sau vreun alt eveniment încă obscur a declanșat furia criminală. E de pe acum de bănuit că Nikolas Cruz nu e ucigașul rece creionat de presă. Tot ucigaș, desigur, dar nu asasinul fără sens care ucide din plăcerea de a lipsi de viață, la întîmplare, oameni nevinovați. Victimele lui Cruz nu sînt cu nimic mai puțin victime, iar moartea lor, chiar explicată de împrejurări complicate, nu e cu nimic acceptabilă. Cu toate astea, cazul Cruz înseamnă ceva și conține un mesaj care trebuie luat în seamă. E vorba de precauție în discuții, dezbateri și judecăți. Ca după fiecare din numeroasele asasinate în masă comise cu arme de foc în Statele Unite, întrebările și protestele au urmat același curs. Adică: dreptul la deținerea de arme de foc trebuie suprimat și, doi, autoritățile executive și parlamentare americane poartă o răspundere gravă pentru că apără pe față sau indirect interesele fabricanților de arme și ale asociațiilor lor. Fără îndoială, și întrebările și protestele sînt justificate, deși mai curînd s-ar putea spune că sînt cauționate de asasinatele colective care se repetă în Statele Unite. Diferența e importantă și merită cercetată mai departe.

Mihail Saakașvili, fostul președinte georgian și actualul personaj principal al propriilor aventuri e ilustrarea unei transformări mentale prea puțin luate în seamă: paranoia răsărită din bune intenții. Sau, altfel spus, căderea prin sfințenie.

Ce înseamnă asta? Înseamnă ce înseamnă vorbele care spun că unui om i se suie la cap. În înțelepciunea lui, proverbul nu rezervă această boală unui anume fel de personaj, unei anumite profesii sau tabere politice. Proverbul ne lasă să înțelegem, cu formula lui lapidară, că nimeni nu e scutit de pierderea minții. Doar noi, urmînd dorințe bune, dar nerealiste, considerăm, de regulă, că numai adversarii binelui pot ajunge la asemenea tulburări. Saakașvili ne spune că și facerea de bine poate duce tot acolo. Căci succesul inițial a devenit inamicul lui Saakașvili. De la reușită la credința în propriul geniu n-a fost decît un pas.

În 2010, cînd autorul acestor rînduri a avut șansa să fie primit de președintele Saakașvili, omul era deja un spectacol. Hiperactiv, plin de proiecte, neîncetat vorbitor, obositor de popular, Saakașvili dădea semne că e convins de propria unicitate. Președintele nu mai putea asculta și nici ține cont de realitatea din jur. Civismul și pro-democratismul deveniseră o cauză unică și un fel de a garanta dreptatea fără sfîrșit a Președintelui. Mereu în priză și niciodată conectat, Saakașvili își organizase un univers care îi dădea tot timpul dreptate. Președintele părea să fi conchis că lumea din jur, de la ziariști la șefi de stat, e condamnată să îl confirme, de vreme ce toate ideile lui erau, în mod vădit,bune și cinstite. Prin Saakașvili vorbea un gen de dezechibru născut din verdictul aupra propriei persoane: un sfînt sau, în orice caz, un superlider care luminează în orice moment și în orice condiții.

Povestea ulterioară a liderului georgian e povestea unui apostol care renunță la umilință. În cazul unui om politic, acest tip de amnezie e totuna cu aroganța. Lecția generală a aventurilor trecute și viitoare al lui Saakașvili ar trebui să fie clară în primul rînd celor ce cred că bunele intenții absolvă și consacră.

Există un soi de militantism civic admirabil, dar bizar prin dorința de a lua locul realității. În cele din urmă, această cauză devine, mai degrabă, un sport personal și o obsesie care dă senzația înălțimii doar spre a-și prăvăli de mai sus victima. Adversarii, dar și oportuniștii aliați, vor simți imediat slăbiciunea. Unii vor săpa cu succes la baza monumentului, ceilalți vor căuta să profite, cît mai e timp, pînă la naufragiu. Și unii și alții vor grăbi o cădere în care victima va continua să vadă confirmarea unui destin superior. Cu alte cuvinte, cei sortiți nebuniei provocate de patima îndreptării universale nu au scăpare. S-ar prea putea, deci, să îl vedem, mai departe, pe fostul campion georgian al binelui și schimbării afundîndu-se și mai adînc în zgomot, derută și adorație de sine. Mihail Saakașvili și povestea lui tristă sînt un spectacol regretabil. Omul a fost pierdut de propriile ambiții. Singurul cîștig de pe urma acestei fabule amare ar fi moderația celor ce vin din urmă și încearcă să pășească pe același drum.