Traian Ungureanu

Vine în felul următor. Adepții migrației sînt, fără excepție de acord, că săracia și mizeria sînt situații care îndreptățesc migrația. Dacă acceptăm această opinie discutabilă, apare o nelămurire: de ce nu sînt, atunci, aduși în Occident toți cei ce suferă? Căci nimic nu justifică practica de a admite în Occident doar acei migranți care își pun, mai întîi, viața în joc. Linia adoptată de stînga echivalează, de fapt, cu o loterie sinistră impusă celor pe care aceeași stîngă susține că îi apără. Sistemul cu care operează acum susținătorii migrației e un sistem de premiere a supraviețuitorilor. Doar cei ce reușesc să treacă Mediterana sau platourile mexicane merită dreptul de intrare în Europa occidentală sau în Statele Unite.

Dacă ar fi consecventă și de acord cu propriile principii, stînga ar trebui să propună strămutarea tuturor celor ce suferă în Asia, Africa sau America de Sud. Nimic nu poate face diferența între un sărac și alt sărac. E inuman să accepți doar migranții care trec, mai întîi, proba morții. Situația poate fi remediată numai de o schimbare de poziție. Dacă e sinceră și se respectă, stînga trebuie să ceară transferul a zeci sau sute de milioane de oameni săraci în Occident, numai și numai în baza situației lor nenorocite, fără alte condiții sau probe degradante. Dar stînga nu cere și nu își asumă așa ceva. Principiile rămîn nerespectate și sînt înlocuite de practici care condiționează intrarea în Occident de teste dure, adesea bestiale. În mod normal, logic și principial, stînga trebuie să organizeze transportul în masă al celor ce vor să migreze. Nu e atît de complicat. Occidentul are baza logistică pentru așa ceva. Odată înregistrați la consulate și ambasade, cetățenii pakistanezi sau togolezi sau guatemaltezi pot fi preluați de curse aeriene regulate care îi pot depune fără pericol de vătămare în țările de destinație. Un pod aerian cu zece curse pe zi ar putea transporta fără riscuri zeci milioane de migranți în doar cîțiva ani. În acest fel, declarațiile stîngii ar primi acoperire reală, iar umanitarismul și-ar împlini menirea. Din păcate, nimeni nu propune această soluție. Stînga a creeat premizele unei soluționări pe care refuză să o evoce sau să o aplice. De ce? De unde această contradicție flagrantă?

Foarte probabil, din calcule politice. Filtrarea crudă a migranților e, aproape sigur, un fel de a recolta o clientelă viitoare. Nu o populație întreagă ci grupuri mari, dar selectate, care pot fi ulterior capacitate politic. Altfel spus, stînga își construiește o bază de sprijin și un electorat pentru nevoile viitoare. După despărțirea de clasa muncitoare (fostul electorat al stîngii) a apărut problema unei noi baze sociale și politice. Stînga a înțeles rapid că soluția e, în parte, invenția și, în parte, importul. Prin urmare, generatorii de idei politice ai stîngii au început să construiască un nou electorat fabricînd minorități discriminate (etnic, social, sexual) și importînd migranți în cantități, deocamdată, controlabile. Proiectul merge bine tocmai pentru că poate cita și folosi mereu alibiul umanitar. Problema acestei atitudini e tocmai inconsecvența evidentă în cazul migrației. Stînga nu poate explica de ce a transformat migrația într-un cult pe care evită să îl respecte pînă la capăt dar îl prescrie tuturor. Un cult de uz extern.

După 2014 și decizia extraordinară prin care Cancelarul Angela Merkel a permis intrarea unui milion de refugiati în Germania, problema intrării în Occident a fost complet și periculos redefinită. În doar cîțiva ani, înțelesul migrației a fost răsturnat, iar noțiunile de local și străin, național și internațional, umanitate și suveranitate au suferit modificări șocante.

Treptat a început să se vorbească tot mai puțin de refugiați și tot mai mult de migranți. Această modificare a introdus o relaxare de gîndire pe care limitele noțiunii de refugiat nu o îngăduiau. Căci, dacă titlul de refugiat presupune anumite condiții restrictive, noțiunea de migrant e mult mai generală. Refugiatul fuge de conflicte sau de persecuții care pot fi ușor atestate. Refugiatul e, de cele mai multe ori, victima opresiunii interne și aparține, deci, unei minorități reprimate sau acelei secțiuni a societății care e indezirabilă pentru un regim politic. În schimb, migrantul e un individ generic lovit de alte probleme: sărăcie, șomaj, epidemii, criminalitate. El vine, de regulă, din țări în care toată lumea, cu excepția unei elite privilegiate, împarte sărăcia, șomajul și epidemiile. Prin urmare, migrantul e mai degrabă reprezentantul unei colectivități vaste, iar migrația privește deplasări de populații.

Cele două mari teatre de migrație ale vremurilor noastre sînt Mediterana, poarta de intrare în Europa de Sud și de Vest, și frontiera mexicană, poarta de intrare în Statele Unite. În ambele cazuri, populații din zonele foarte sărace ale Africii, Asiei și Americii de Sud încearcă să pătrundă și să se stabilească în zone prospere ca America de Nord și Europa de Vest. Europa de Est nu prezintă interes, dat fiind nivelul viață și asigurări sociale net inferior.

În fața acestei situații, atitudinea standard a majorității guvernelor, partidelor, mass mediei și organizațiilor civice a cristalizat într-un consens care spune că migranții trebuie primiți pentru că sînt lipsiți de șanse acasă și își riscă viața traversînd zone și medii periculoase. Ideea după care migrația trebuie supusă deciziilor și selecției suverane ale statului național-gazdă a dispărut sau e privită ca o dovadă de rasism. Lideri și guverne din Statele Unite, Italia, Austria, Ungaria și Polonia, sînt, de pildă, atacați cu cele mai grave acuzații și insulte pentru că resping dreptul automat la migrație și apără dreptul național la decizie asupra celor ce sînt sau nu admiși în țară. Singura linie permisă în mediile de informare și în spațiul public spune că migranții trebuie admiși și gata.

Cel mai recent exemplu vine din Statele Unite și pare, pentru multă lume care nu s-a adaptat la linia oficială, o absurditate stridentă. E vorba de o așa numită „caravană”, adică de o coloană de cîteva mii de persoane care s-a format în Guatemala și a pornit spre Statele Unite. Toți acești oameni declară că dată fiind sărăcia și criminalitatea țării lor de baștină au decis să se mute în Statele Unite care sînt obligate să îi primească. În paralel, un cor masiv de voci media, politicieni și lideri de asociații civile încurajază acest tip de mișcări și repetă că e vorba de oameni care suferă și se supun unor mari riscuri în drumul lor spre Statele Unite. În acest punct, pledoaria susținută masiv de stînga politică se lovește de propriile premize.

Așadar, una din ideile de serviciu ale stîngii politice spune că statele occidentale trebuie să își suspende controalele de frontieră și să admită migranți pentru că e vorba de oameni care suferă și riscă enorm în drumul lor spre Occident. Acest argument e folosit cînd e vorba de migranții sosiți pe Mediterana, unde, într-adevăr, mulți oameni își pierd viața în furtuni sau înecați pe ambarcațiuni improvizate. La fel de gravă e situația celor ce încearcă să intre pe jos în Statele Unite, după călătorii lungi și periculoase. În ambele cazuri, rețelele de traficanți își supun clienții unui regim crud, adeseori criminal. Dar, dacă lucrurile stau așa, argumentul folosit pentru migrație e lipsit de onestitate. Iar primii ipocriți și manipulatori ai migranților sînt tocmai cei ce susțin că se bat pentru drepturile lor. Cum vine asta?