1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Aceste localități fac astăzi parte din comuna Bunești-Averești, județul Vaslui; zona este bine-cunoscută prin viile și vinurile sale

Centrul Averești (și subcentrele Plopi, Tăbălăiești și Armășeni)

Satul Averești se afla la distanță de circa 17 kilometri de Huși, capitala județului Fălciu. Legătura dintre ele se făcea pe un drum de pământ, care timp de mai multe luni pe an era impracticabil, din cauza noroiului.

Conform unei situații românești, la 10 martie 1917, în evidența centrului de internare Averești se aflau 445 de oameni. Dintre aceștia, erau trimiși la muncă 42 de muncitori și șase meseriași, în vreme ce 397 de internați se aflau în centru. Între cei din urmă se găseau și 13 de invalizi. Se întrețineau singuri 135 de internați, iar de către stat erau întreținute 45 de de persoane (șase din clasa I și 39 din clasa a II-a).

În centrul Averești și în subcentrele Plopi, Tăbălăiești și Armășeni erau 1.550 de internați în mai 1917, în majoritate austro-ungari și germani, bulgarii și turcii fiind în număr foarte mic. Centrul Averești era apreciat de L. Bacilieri, care l-a vizitat atunci, ca unul dintre cele mai bine conduse.

Locuințele în care stăteau internații erau salubre și curate. Starea de sănătate era bună, fapt vizibil în modul în care arătau oamenii. Inclusiv monotonia mâncării nu se făcea atât de dur resimțită ca în alte centre. Comandantul de la Averești gândise încă de la început – și asta îl singulariza – organizarea unor magazii de alimente de rezervă, bine aprovizionate, ceea ce asigura hrana pentru lunile imediat următoare.

Reclamațiile nu lipseau nici în acest centru, dar cel puțin în privința condițiilor de cazare și de hrănire ele nu păreau să aibă fundament. Plângerile bazate pe informații false erau sancționate de către autorități. Spre exemplu, un membru al comitetului de la Tăbălăești, învățător de profesie, se plânsese că în loc de 500 de grame, pâinea distribuită avea 280 de grame. Cercetarea efectuată de reprezentantul guvernului român, asistat de un medic elvețian, arătase că reclamația era mincinoasă. Drept pedeapsă pentru plângerea falsă, reclamantului i s-a redus pentru opt zile cantitatea de pâine de la 500 de grame/zi la 300 de grame/zi.

În a doua jumătate a lunii octombrie-începutul lunii noiembrie 1917, la Averești erau 908 internați, dintre care 157 își asigurau singuri hrana, 23 erau din clasa I, 168 din clasa a II-a și 560 din clasa a III-a. După cetățenie, erau 582 de austro-ungari, 266 de turci, 33 de germani și 27 de bulgari. Cazarea internaților era peste media celorlalte centre.

Până în octombrie-noiembrie 1917, la Averești se înregistraseră 83 de decese între internați, 19 dintre ele de la 1 aprilie 1917. Situația sanitară era apreciată de către elvețieni drept foarte bună. Averești era singurul centru de internați din Moldova unde se finalizase construcția barăcii de rezervă pentru bolile contagioase. În același timp, se semnala faptul că nu exista un medic în centru, îngrijirea bolnavilor de aici revenind doctorului de la Boțești. Această situație provoca plângeri fondate, însă era evident că medicul de la Boțești nu se putea deplasa la Averești ori de câte ori era necesar.

În acel moment, centrul de la Averești era singurul care avea asigurate integral proviziile pentru iarnă. În timpul verii anului 1917, în loc de carne, internații de la Averești au primit pește, de două ori pe săptămână. Meniul internaților la 10 octombrie 1917 arăta astfel: dimineața – ceai, la prânz – borș de roșii, seara – supă de ceapă și mămăligă. Cantitățile zilnice arătau astfel: 800 de grame de mămăligă, 200 de grame de roșii, 50 de grame de ceapă, 20 de grame de zahăr, jumătate de gram de ceai.

Unii membri ai comitetului se plângeau de severitatea comandantului român al centrului. Elvețienii însă remarcau organizarea bună de la Averești. Comandantul însuși se deplasase în locurile undei munceau internații pentru a vedea tratamentul de care aveau parte aceștia. În privința atitudinii jandarmilor care asigurau paza, inclusiv comitetul avea cuvinte de apreciere față de aceștia.

Aflat la Averești în ziua de 20 ianuarie 1918, generalul Scarlat Panaitescu era surprins de ceea ce el numea „egoismul localnicilor”. Referirea expresă era la marele proprietar al locului. Prezența acolo a centrului de internați îi permitea proprietarului recrutarea de forță de muncă, plus alte avantaje. Cu toate acestea, el le făcea „greutăți” autorităților, înainta diverse reclamații.

La 2 februarie 1918, în centrul de internare Averești figurau 491 de internați, dintre care 290 erau în centru, iar 201 erau detașați la lucru (180 în agricultură, 21 în „diverse”). Aproape trei săptămâni mai târziu, la 20 februarie 1918, la Averești erau 496 de internați, dintre care 102 din clasa IA, 15 din clasa IB, 76 din clasa a II-a, 81 din clasa a III-a, iar 217 erau la muncă; pentru cinci dintre ei nu avem detalii.

Centrul Averești era considerat „excelent”. Infirmeria era curată, în acel moment nu exista acolo niciun internat bolnav, ci doar mai mulți soldați români. În continuare la Averești nu exista un medic, cel de la Boțești venind periodic, în schimb era un farmacist, internat și el. Mai existau un cuptor de deparazitare, o baie, o spălătorie, o bucătărie „frumoasă”. De asemenea, funcționa și o fabrică de sfoară, coșuri, rogojini și țiglărie. O grădină de zarzavaturi, bine întreținută, oferea provizii importante. Un iaz din vecinătate furniza lunar între 200 și 300 de kilograme de pește; se făcuseră provizii de pește uscat. Guvernul român trimisese internaților cantități importante de îmbrăcăminte și încălțăminte.

Internații care erau la muncă primeau 50 de bani pe zi în timpul iernii, iar în celelalte anotimpuri 1,30 lei/zi. Oamenii nu se plângeau de situația din lagăr, dar erau reclamații privitoare la munca la calea ferată Băcești-Roman. Unul dintre cei de acolo a fugit și s-a întors în centrul Averești, însă a fost condamnat la un an de închisoare. În schimb, pentru 10 internați au fost acordate permisii, fiecare a câte 10 zile.

Comandantul centrului era locotenentul de rezervă N. Nicolau, fost inspector agricol, apreciat ca bun organizator. Mai mulți preoți germani îi adresaseră o scrisoare comandantului, prin care îi mulțumeau pentru bunăvoința arătată față de ei.

Ultima săptămână din februarie 1918 găsea la Averești 447 de internați, dintre care 171 se aflau la muncă, iar 276 în centru. Singure se întrețineau 67 de persoane, în vreme ce statul întreținea 41. La sfârșitul războiului erau în evidențele centrului Averești 169 de internați, toți trecuți la transferați.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Centrul Bunești

Potrivit unor observatori neutri (elvețieni), satul Bunești era mare, dar sărac, de aceea condițiile de viață ale internaților trimiși aici nu erau bune. Pădurile erau foarte departe de sat, nu existau posibilități de transport, aprovizionarea cu lemne a fost dificilă, iar internații au suferit de frig în iarna 1916/1917.

La Bunești erau 221 de internați la 10 martie 1917, dintre care 213 în centru, iar opt (meseriași) erau la muncă. Singuri se întrețineau 60 de oameni, în vreme ce statul întreținea 115 (șapte din clasa I și 108 din clasa a II-a).

Două luni mai târziu, la 4 mai 1917, în centru erau 850 de internați austro-ungari și germani, în majoritate din clasa a III-a. Internații dormeau în casele țăranilor, pe scânduri acoperite cu paie sau fân. Și la Bunești se înregistrase, ca și la Cizmănești, o atitudine ostilă a populației locale față de internați, la instigarea preotului paroh. Localnicii refuzau pe de o parte să le dea internaților ceea ce le trebuia acestora în case, iar pe de alta să le vândă alimente. Această situație a atras reacția fermă a reprezentantului guvernului român, care i-a atenționat pe preot și pe săteni că puteau fi luate măsuri împotriva lor. Țăranii au primit ordine să vândă produse internaților, în măsura posibilului.

Mâncarea pentru internați era suficientă cantitativ, însă monotonă, ca peste tot în centrele din Moldova. Fiecare persoană primea 500 de grame de pâine/zi, adăugându-se fasole, ceapă, sare, zahăr și ceai, iar uneori carne și orz.

Până la 4 mai 1917, în centrul Bunești se înregistraseră 67 de decese, dintre care 20 începând de la 8 martie. În acea zi își preluase atribuțiile medicul centrului. Tifosul exantematic și-a făcut apariția în prima săptămână după aceea. La începutul lunii mai 1917 existau 10 internați atinși de tifos exantematic. De câteva zile funcționa un cuptor de deparazitare și începuse operațiunea de deparazitare a întregului sat. Explicațiile pentru care bolile infecțioase se puteau propaga cu ușurință țineau de supraaglomerația din casele primitive ale țăranilor, de faptul că dezinfecția acestora nu era posibilă din cauza lipsei varului, iar în plus pentru că internații nu aveau nici haine de schimb, nici săpun pentru a se spăla.

Lipsa oricărei asistențe religioase pentru muribunzi, ca și lipsa de respect față de cei decedați ofensa sentimentele internaților. Cadavrele erau îngropate complet dezbrăcate, cum de altfel se întâmpla atunci în toată Moldova.

Internații din clasa I și din clasa a II-a primeau bani din partea Legației Elveției sau a familiilor. Comandantul centrului reținuse însă acești bani, până la acoperirea sumei pe care guvernului român o dădea internaților ca indemnizație pentru hrană, deși instrucțiunile oficiale prevedeau o reținere de doar 60%. În urma intervențiilor venite din partea elvețienilor, reprezentantul guvernului român a acceptat propunerea ca subvențiile de până la 50 de lei să nu fie supuse popririi în viitor. De asemenea, cei 60% nu aveau să fie reținuți când era vorba de cumpărături, repararea hainelor, încălțămintei și rufăriei.

Sfârșitul lunii octombrie-începutul lunii noiembrie 1917 găsea la Bunești 560 (sau 562, cifrele nu sunt clare) de internați, dintre care 168 își asigurau singuri hrana, 40 erau din clasa I, 257 din clasa a II-a și 95 din clasa a III-a. După cetățenie, 246 erau austrieci, 153 maghiari, 87 germani, 46 bulgari și 30 turci.

Spre deosebire de situația din primăvara anului 1917, spațiile de locuit erau mult mai bine aranjate. În centru exista un medic bun, nu mai apăruse niciun caz de boală infecțioasă, însă erau mai multe de malarie. Foarte bine întreținută era infimeria, câteva paturi fiind pentru internații grav bolnavi. Igiena personală era destul de bună, ca urmare a existenței unei instalații de baie. Însă era vizibilă între internați teama legată de apropierea iernii, având în vedere că nu existau în centru suficiente rezerve de alimente și combustibil.

La 2 februarie 1918, figurau la Bunești 274 de internați, dintre care 251 erau în centru, iar 23 detașați la lucru. După ceva mai mult de două săptămâni, la 19 februarie 1918, centrul încă avea în evidențe 750 de internați, deși 400 dintre ei fuseseră deja repatriați. Dintre cei rămași, 58 erau din clasa IA, opt din clasa IB, 162 din clasa a II-a, 32 din clasa a III-a, 22 se aflau la muncă, unul era bolnav de tifos exantematic, aflat în convalescență; despre ceilalți nu avem date punctuale. Comandant era locotenentul în rezervă Victor Puiu, despre care elvețienii susțineau că era „foarte bun”. Centrul dispunea de o infirmerie bună, cu mai multe saloane foarte curate și o rezervă de rufărie, o baie, un cuptor de deparazitare, un salon pentru consultarea bolnavilor și o farmacie. Un cimitir fusese bine aranjat de internați foarte departe de sat, într-un fost osuar de animale. Pe cruci erau înscrise numele celor decedați. Se remarca însă faptul că mai multe cruci fuseseră „demontate” în timpul nopții. Condițiile alimentare nu erau bune, aprovizionarea era dificilă, având în vedere apropierea de orașul Huși.

În ultima săptămână din februarie 1918, la Bunești erau 222 de internați, 200 rămași în centru și 22 aflați la muncă. Se întrețineau singuri 39, de către stat stat erau întreținuți 127, opt erau din clasa I și 119 din clasa a II-a. Sfârșitul războiului găsea în scriptele acestui centru 122 de persoane, dintre care 11 dispărute, iar 111 trecute la capitolul general ieșiri, fără alte precizări.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.