Gordana Knezevic

În Serbia, timpul politic are ritmul său. Bombardamentele NATO împotriva Serbiei au avut loc acum 18 ani, dar cine citeşte presa de la Belgrad ar putea să creadă că totul s-a întâmplat ieri. Aici, trecutul este prezent.

Iar majoritatea sârbilor crede şi astăzi că bombardamentele au fost nedrepte şi nejustificate, uitând că intervenţia a fost forţată de campania armatei şi poliţiei sârbe de epurare etnică în Kosovo, de o brutanlitate asemănătoare cu a celor conduse de fostul preşedinte iugoslav Slobodan Milosevic în Croaţia şi Bosnia.

„Occidentul nu ne vrea” este refrenul reluat insistent la Belgrad, iar acest mit este întărit de medii precum postul rus de radio „Sputnik”, care transmite în Serbia din 2015. S-ar spune că țelul acestui post de radio este să le reamintească mereu sârbilor cine este „adevărarul inamic”, prin extensie, cine este „adevăratul prieten”.

Între timp, Kosovo și-a câștigat independența în 2008 și este recunoscut de 114 țări, desigur nu de Serbia care încearcă să blocheze drumul noii națiuni unde și cum poate. Iar în Constituția Serbiei, Kosovo este o regiune a țării.

Venirea lui Donald Trump la Casa Albă a dat naștere speranței că Serbia va recupera Kosovo. Raționamentul naționaliștilor sîrbi este simplu: președintele Trump pare să dorească relații bune cu Rusia lui Putin, ceea ce ar putea fi în sprijinul agendei lor.

Unii sîrbi nu se feresc chiar să vadă în Trump un „ginere al Balcanilor” pentru că actuala soție a președintelui american, Melania, este orginară din Slovenia.

Așa că mulți au fost șocați să realizeze că politica americană în Balcani nu se schimbă. Prima dezamăgire a venit când noua administrație a decis să continue sancțiunile impuse lui Milorad Dodic, președintele entitătii sârbe din Bosnia, pentru încălcarea acordurilor de la Dayton, cele care au pus capăt războiului inter-etnic din Bosnia în anii '90 ai secolului trecut [...].

Presa din Serbia a fost alarmată și de declarația noului ministru american al apărării, James Mattis, în timpul audierilor de confirmare din Senat. Cu această ocazei, Mattis a declarat că reducerea prezenței militare americane în Kosovo va fi posibilă numai în momentul în care Kosovo se poate apăra singură, declarație interpretată la Belgrad drept un sprijin pentru crearea unei armate kosovare. [...]

S-a adăugat declarația ambsadoarei americane la ONU, Nikki Haley, care a afirmat că și Kosovo trebuie să fie un membru plin al Națiunilor Unite. [...]

În noiembrie anul trecut, încă, unii sperau că administrația Trump va reda Kosovo Serbiei. Speranță pripită, care însă se pare că a influențat și luarea unor decizii politice, cum ar fi înghețarea dialogului dintre Belgrad și Pristina, mediat de Uniunea Europeană.

Și a dat naștere unui video aparte, în seria umoristică europeană „America prima dar țara mea a doua?”, un video în care, plecând de la admirația Serbiei, dar și a noului președinte american pentru Vladimir Putin, Trump este îndemnat să pună „Rusia pe primul loc... și Serbia pe primul loc, după aceea”.

Sunt puține șanse ca aceste vise să devină realitate, dar mulți sîrbi cred în continuare că țara lor ar putea profita de pe urma unei „mari înțelegeri” între America lui Trump și Rusia lui Putin.

[Fragmente în traducerea și adaptarea Ilenei Giurchescu]

„Redeschidem sau nu procesul?” este dilema cu care se confruntă Bakir Izetbegovic, reprezentantul bosniacilor în președinția tripartită a Bosniei-Herțegovina. Este vorba de verdictul din 2007, dat de Tribunalul Internațional pentru crimele din fosta Iugoslavie, care achita Serbia de orice responsabilitate pentru genocid în cursul războiului din Bosnia (1992-1995).

În primul rând, restul președinției nu sprijină posibila redeschiderea a procesului. Iar reprezentanții sârbilor au amenințat cu un boicot general, ceea ce ar putea bloca întreaga viața politică a republicii dacă Izetbegovic se decide totuși să redeschidă dosarul „genocidului”.

Cum a revenit în actualitate și cu atâta forță, un verdict vechi de aproape zece ani?

În 2007, Tribunalul Internațional a decis că Serbia nu este responsabilă de genocid, ci numai de faptul că nu a încercat să prevină crimele de la Srebrenica, primul „genocid” comis în Europa după al Doilea Război Mondial.

La vremea respectivă, verdictul a fost primit cu multă dezamăgire de oficialitățile bosniace, de observatori internaționali, dar mai ales de musulmanii bosniaci, care fuseseră principalele victime ale războiului.

Același verdict a fost însă salutat în Serbia, drept încă dovadă a faptului că Serbia ar fi fost de fapt „marea victimă” a războaielor de secesiune din fosta Iugoslavie.

„Din punct de vedere profesional, verdictul din 2007 nu este justificat, ținând cont de probele prezentate și de cele care mai există în arhivele Tribunalului Internațional, așa că ar trebui revizuit”, au scris Sir Geoffrey Nice, procurorul șef în procesului fostului lider sârb Slobodan Milosevic, și Nevenka Tromp, membru al echipei de cercetători ai procurorilor. Opinia lor este inclusă într-o scrisoare adresată lui Bakir Izetbegovic și presei din Bosnia.

Tromp atrăgea atenția că nu va fi simplu să se obțină redeschiderea procesului, dar că trebuie încercat, dacă există și cel mai mic dubiu că verdictul din 2007 nu este corect.

Potrivit regulilor Tribunalului Internațional un recurs sau o cerere de revizuire a verdictului trebuie înaintate în decurs de zece ani. Condiția de bază este existența unor noi dovezi „decisive”, inaccesibile în momentul procesului, care trebuie prezentate în decurs de șase luni din momentul când au fost descoperite. Iar ultimul termen pentru depunerea unei astfel de cereri este 26 februarie 2017.

Se pare că în arhivele Tribunalului Internațional sunt foarte multe documente relevante, dar care au fost „inaccesibile” ca urmare a unor acorduri încheiate de Carla del Ponte, fostul procuror general al Tribunalului, cu autoritățile de la Belgrad. Acordurile au fost încheiate în 2005 și 2013 și au permis Serbiei să „scoată din circuit” documente care i-ar fi putut submina poziția în procesul de genocid, deschis de Bosnia la Tribunalul Internațional.

Bakir Izetbegovic a fost sfătuit să încerce să obțină declasificarea acestor documente pentru a justifica redeschiderea procesului împotriva Serbiei. Izetbegovic a mărturisit însă deschis că se teme ca prin reluarea procesului să nu provoace cea mai mare criză în regiune de la Acordului de pace de la Dayton din 1995. Și totuși s-a decis să conteste verdictul. Numai că se pare că nu și-a luat toate precauțiile pentru ca recursul să fie în conformitatea cu regulile Tribunalului Internațional.

În cursul procesului inițial, Bosnia nu a adus suficiente dovezi, crezând că acestea puteau fi „văzute cu ochiul liber”: sate și orașe distruse, gropi comune, crime împotriva populației civile. Numai că actul de justiție nu se bazează pe sentimente.

Pe de altă parte, Serbia nu și-a asumat niciodată, oficial, responsabilitatea pentru genocidul de la Srebrenica. În 2010, după dezbateri furtunoase, Parlamentul de la Belgrad a adoptat o rezoluție despre Srebrenica în care însă nu apare cuvântul „genocid”. Există însă un link la o declarație europeană care vorbește despre genocid.

„Pe 26 februarie expiră ultima dată pentru un recurs. Nu ne putem permite luxul acum de a ne bate capul dacă este sau nu momentul potrivit” declara recent Europei Libere, la Sarajevo, un martor al genocidului Hasan Nuhanovic, astăzi activist pentru drepturile victimelor.