Despre Transnistria auzim mai des. Auzim de obicei în contextul războiului dintre Rusia şi Ucraina. Război care erodează echilibrul existent în regiune, inclusiv cel legat de regiunea transnistreană. Interesul Moldovei, dar şi al altor actori, în special Ucraina, a venit din păcate doar atunci cînd a apărut un risc de escaladare a acestui conflict şi un potenţial risc pentru Ucraina. Totuşi, bine că măcar acum atenţia comunităţii internaţionale se îndreaptă spre această regiune.
Trei ştiri mari am auzit în ultimul timp despre Transnistria. Cea mai recentă se referă la situaţia economică dezastruoasă din regiune şi datoria de 400 de milioane de lei la achitarea pensiilor şi salariilor. Celelalte două, mai vechi, se referă la pacificatorii din stînga Nistrului. Mai exact la anularea de către Ucraina a acordului care permitea tranzitarea pe teritoriul său a echipamentului militar şi a bunurilor pentru trupele de pacificatori şi GOVR, dar şi ştirea despre decizia CEDO de condamnare a Rusiei în cazul omorului lui Vadim Pisari de către un pacificator rus. Mă voi referi la acele evenimente care se întîmplă în jurul contingentului de pacificatori.
Deja cîţiva ani la rînd, Moldova, alături de UE (Germania), Ucraina şi SUA sprijină transformarea contingentului de pacificatori din stînga Nistrului într-o misiune civilă de menţinere a păcii cu mandat internaţional. Cei care se împotrivesc sunt Rusia şi administraţia de la Tiraspol, pe motiv că prezenţa pacificatorilor ruşi este garanţia păcii în regiune. Decizia CEDO vine ca o gură de aer pentru menţinerea pe agendă a subiectului transformării misiunii de pacificatori asupra căruia insistă Moldova, chiar dacă nu este cel mai potrivit moment pe fundalul conflictului din Ucraina.
După decizia CEDO, misiunea de pacificare s-a discreditat definitiv. Chiar şi pînă la condamnarea CEDO existau multe argumente legate de această misiune. În primul rînd, actuala misiune nu corespunde standardelor internaţionale. În toate misiunile internaţionale, părţile în conflict nu participă în misiunea de pacificare. Iar dacă participă, aşa cum este în cazul nostru, atunci această misiune nu mai poate fi considerată imparţială. Mai mult că atît, o misiune de pacificare fără un mandat clar care să conţină sarcinile misiunii, durata de staţionare, dar şi indicatorii care definesc succesul misiunii este inacceptabilă în secolul XXI. Moscova şi Tiraspolul spune că misiunea este un adevărat succes, însă conform standardelor şi practicilor ONU, dacă misiunea de pacificare este considerată un succes, atunci această trebuie să înceteze pentru că şi-a atins scopul. Totuşi, cea mai mare problemă a misiuni de pacificare din stînga Nistrului, care deranjează Moldova şi comunitatea internaţională, este faptul că misiunea s-a transformat dintr-o misiune de peacekeeping (menţinere a păcii) în una de state-building (construcţie a statului), care ajută regiunii Transnistrene să-şi construiască „republica”. Misiunea n-a evoluat de la un mecanism provizoriu conceput pentru a pune capăt ostilităților într-o misiune care să ajute la reglementarea conflictului şi la crearea încrederii dintre cele două maluri.
Revenind la condamnarea CEDO, apropo, a treia care se referă la încălcările produse sub egida pacificatorilor, putem afirma că această trebuie să fie menţionată în dialogul cu Rusia. După cum cunoaştem, militarul rus care l-a împuşcat pe Vadim Pisari a fost achitat de către autorităţile ruse, iar părinţii victimei nu au avut acces la dosar. Asta înseamnă că cerința de transformare a misiunii trebuie să fie pusă tranşant, pentru că mâine, Doamne fereşte, mai poate fi împuşcat cineva şi nimeni nu va purta răspundere. Semnalul primit de soldaţii ruşi aflaţi în misiunea de pacificare este că ei pot face orice, chiar să omoare un om, oricum nu vor purta răspundere pentru asta.