Leonid Litra

Astăzi olandezii îşi vor exercita dreptul la democraţie directă. Subiectul referendumului este acceptarea sau nu a Acordului de Asociere cu Ucraina. Acelaşi acord care a fost semnat de UE cu Moldova şi Georgia.

Referendumul consultativ care are loc pentru prima dată în istorie, avînd în vedere că legea care permite organizarea plebiscitului este una recentă, va fi declarat valabil dacă vor participa cel puţin 30% din cetăţenii cu drept de vot iar rezultatul este definit prin majoritate simplă. Şi chiar dacă azi rezultatul aşteptat este unul negativ pentru Kiev, cea mai mare problema este pista falsă pe care s-a lansat acest plebiscit.

Site-ul de satiră antieuropeană GeenStijl a iniţiat referendumul prin colectarea celor aproximativ 450 de mii de semnături online (din 300 de mii necesare). Cea mai mare surpriză auzită de la creatorii plebiscitului este faptul că acesta nu prea are ceva în comun cu Ucraina. Aşa cum recunosc însăşi autorii, ei sunt nemulţumiţi de Uniunea Europeană şi felul în care aceasta gestionează multiplele crize cu care se confruntă UE. Respectiv, scopul acestui referendum este punerea în dificultate a UE şi crearea mai multor probleme pentru UE astfel încît aceasta să fie mai receptivă faţă de cerinţele care vin de jos în sus. Motivul este unul uşor de înţeles, însă referendumul împotriva Ucrainei nu rezolvă, la modul practic, nici o problemă din cele care deranjează societatea olandeză.

Dincolo de faptul că referendumul a fost lansat pe fundalul nemulţumirii faţă de UE, totuşi spre sfîrşit de campanie Ucraina a devenit încet subiectul principal al dezbaterilor. Primul şi cel mai important argument al celor care susţin Acordul de Asociere al UE cu Ucraina este că aceasta facilitează comerţul. Iar aşa cum Olanda este descrisă de premierul Mark Rutte că fiind o naţiune a comerţului, această a încurajat societatea să sprijine acordul. Alte argumente în favoarea acordului sunt legate de nevoia de a sprijini Kievul în procesul de reformare unde asocierea cu UE este văzută ca un element principal pentru reforme şi modernizare.

De cealaltă parte, cei care se opun îşi argumentează poziţia printr-un demers fals: Acordul de Asociere vizează aderarea, iar prin ratificarea acordului, Kievul va fi la un pas de a obţine calitatea de membru al UE. Este adevărat că Ucraina, de rînd cu Moldova şi Georgia, au solicitat în nenumărate rînduri o menţiune expresă în textul acordului privind perspectiva de aderare. Dar indiferent de solicitările venite din est, UE a oferit doar asocierea politică şi economică care nu vizează aderarea în nici un fel. Faptul că atît preşedintele Comisiei Europene cît şi premierul olandez au pus accentul pe imposibilitatea Ucrainei de a adera la UE în viitorul apropiat a creat o confuzie şi mai mare care indirect a confirmat teza falsă legată de perespectiva Ucrainei de a deveni membru.

În cele din urmă, discuţia care a fost axată pe adevăratele probleme ale Ucrainei a fost cea legată de corupţie şi drepturile omului. Însă ambele părţi au folosit acelaşi argument în favoarea sa, după principiul ambiguităţii constructive. Cei care sunt împotrivă au spus că UE nu trebuie să-şi adîncească relaţiile cu un stat profund corupt în care drepturile omului nu sunt respectate. Iar cei în favoarea asocierii, dimpotrivă, au punctat necesitatea asocierii pentru depăşirea corupţiei şi respectarea drepturilor omului.

În cele din urmă, concluziile acestor dezbateri vor fi importante. În cazul în care olandezii vor vota împotriva asocierii, ceea ce pare să fie scenariul cel mai probabil, guvernul va fi obligat să reacţioneze. Chiar dacă referendumul este unul consultativ, guvernul va trebui să trimită acordul în parlament încă o dată. În cel mai bun caz parlamentul va trebui să organizeze o dezbatere pe acest subiect. Dar cel mai probabil, Acordul de Asociere cu Ucraina va fi supus repetat procedurii de ratificare şi nu cunoaştem care va fi rezultatul, deşi eu bănuiesc că parlamentul îşi va confirma sprijinul faţă de acord.

Acum întrebarea care mă frămîntă este ce cîştigă cetăţenii olandezi dacă acordul nu este ratificat? Probabil nimic cu excepţia demonstrației că democraţia directă există.

Ştirile de joi m-au amuzat puţin. Unele din ele aveau titlul următor: „Parlamentarii au votat pentru neutralitatea permanentă a Republicii Moldova”, de parcă pînă acum Moldova era membru NATO sau a unei alte alianţe militare şi avea planuri mari de acţiuni militare în regiune.

Indiferent de banalitatea declaraţiei de neutralitate, totuşi, momentul ne-a oferit un prilej în plus să discutăm chestiunea securităţii RM. Mai ales că avem în regiune conflictul dintre Rusia şi Ucraina, dezgheţarea parţială a conflictului din Karabah, dar şi o declaraţie recentă a fostului preşedinte al României Traian Băsescu, care sugerează necesitatea renunţării la statutul de neutralitate al Republicii Moldova.

Declaraţia preşedintelui Traian Băsescu porneşte de la o idee foarte clară pentru mine – care-i scopul apărării statutului de neutralitate dacă neutralitate nu există? Într-adevăr, mai rar putem vedea ţări neutre cu trupe de ocupaţie străine ilegale pe teritoriul lor. Respectiv, admit că preşedintele Băsescu are dreptate atunci cînd justifică propunerea sa, nu cred însă că o renunţare teoretică la neutralitate ar rezolva ceva la modul practic. Lucrurile se schimbă prin acţiuni concrete, nu prin declaraţii. Probabil vă amintiţi bine cum jongla Ucraina în faţa Rusiei prin adoptarea statutului non-bloc (care nu este unul de neutralitate dar este foarte aproape) pentru a descuraja pretenţiile Rusiei faţă de Kiev. Din păcate, Kievul a cedat tot ce a putut ceda în acel moment – prelungirea termenului de staţionare a flotei ruse în Crimea, renunţarea la integrarea în NATO şi UE, etc. Rezultatul îl vedem azi. Aşa poate se poate întîmpla şi cu Moldova, în cazul în care renunţă la neutralitate fără a se pregăti pentru ea. Mai mult că atît, Dl Băsescu probabil neglijează riscurile interne. Indiferent de corectitudinea argumentului de la care porneşte idea renunţării la neutralitate, în Moldova există grupuri bine organizate, uneori cu concursul Moscovei, de „gardieni” ai neutralităţii, iar atacurile preventive nu sunt străine pentru Rusia. Anume din acest motiv, dacă se decide renunţarea la neutralitate, ea trebuie pregătită corespunzător cîţiva ani la rînd, că să minimizeze riscurile care pot apărea odată cu această mişcare. Altfel, renunţarea la neutralitate va adăuga doar riscuri nejustificate fără a schimba în mod practic situaţia pe teren.

Revenind la declaraţia adoptată de Parlament. Probabil aceasta este una de consum intern (pentru electoratul celor care au votat), ca o contrabalanţă a marşului unionist, şi de demonstrare a loialităţii faţă Rusia, altfel nu-mi explic lipsa în declaraţie a unei cereri de retragere a trupelor ruse de pe teritoriul RM. Şi mai deranjantă este intenţia de a-i pedepsi pe cei care îşi doresc revizuirea neutralităţii. Pe lîngă faptul că mi se pare că este un atac la un drept constituţional – cel de liberă exprimare, poate fi şi o încercare de a limita dreptul de schimbare a Constituţiei, or anume cetăţenii pot schimba anumite prevederi atunci cînd acestea nu mai au sprijin în societate.

Dar, dacă admitem teoretic că va exista o continuare a acestei declaraţii şi vor fi introduse sancţiuni pentru cei care neagă neutralitatea, independenţa şi suveranitatea RM, atunci acest lucru trebuie să fie corect faţă de toate părţile care au păreri diferite. De exemplu, pe lîngă pedepsirea celor care vor renunţarea la neutralitate, să fie sancţionaţi şi cei care nu recunosc trupele ruse din regiunea Transnistreană ca trupe de ocupaţie, avînd în vedere că acestea încalcă principiul neutralităţii. Altfel, riscăm să avem o neutralitate „cu adjective”. O neutralitate ireală, angajată, părtinitoare…