Vladimir Beşleagă

Casa lui era (şi mai este) a treia sau a patra mai sus de Fântâna lui Rohăianu. Un titirez fiind, când treceam cu văru-meu pe la poarta lui, ziceam cu oarecare frică: „Aici trăieşte Caproşu! Aici trăieşte Caproşu!”, acest cuvânt făcând să ne străbată fiori prin vine. Pe semne, ne amintea de vreun personaj din cine ştie ce poveste cu zmei şi balauri...

Câteva cuvinte despre acea Fântână. Era adâncă, săpată ceva mai sus de malul Râpii, cu apă cam puţină, de trebuia să aştepţi multişor, până se aduna pe fundul lutos, ca să scoţi câteva cănuţe, dar ce dulce era! Am pus-o într-o carte de-a mea, unde eroul, întorcându-se necăjit de la şcoală, se apleacă de-asupra ei şi-i lunecă din sân o carte, care se duce în jos, în adânc şi acea carte nu era alta decât manualul de ...istorie... Istoria ce ni se preda în şcoală şi care era atât de mincinoasă!

Era acel Carp Caproşu cam de seama lui tata Vasile, chiar aş zice, bun prieten cu el, un bărbat de statură mijlocie, îndesat la trup, foarte iute la mişcări, dar avea o limbă – brici, nu alta! L-am cunoscut şi eu mai din aproape, în vara lui `48, când, după doi ani de secetă şi foamete, a dat Dumnezeu o roadă bună de pâine, am lucrat la batoza colhozului, în câmp, iar badea Carp, şofer de-o viaţă fiind, căra grâul de la arie la hambare, în sat. Venea cu alţi câţiva colegi de-ai lui, printre care badea Ştefan Gavriliţă, vecinul meu, se întindeau pe undeva la umbră, şi, până să li se încarce maşinile, depănau tot felul de snoave şi pătărănii...

Trăgeam cu urechea la vorbele lor, precum am acest nărav de când mă ştiu...

Numai că despre ceea ce urmează să vă povestesc nu am auzit din gura lui (Doamne fereşte să se fi răsuflat aşa ceva pe atunci!), ci am aflat de la tată-meu, şi asta tot în secret, la mulţi ani de la întâmplarea din război.

Se aseamănă întâmplarea cu cea a unchiului Petre, numai că finalul a fost exact contrariul.

Aşa cum spuneam în textul precedent, flăcăii şi bărbaţii noştri, luaţi la armată, de cum au început luptele la Prut, au mers cât au mers cu ruşii încolo, până pe la Bug, iar dacă au văzut că armata roşie tot fuge cu coada între vine , au prins a o... cotigi. Se dădeau „în plin” (prizonieri), mai stăteau cât stăteau în lagăre la germani, apoi ca trăitori din Transnistria aflată sub administraţie civilă românească, erau eliberaţi şi veneau acasă. Se umpluse satul de lume! Porniseră nunți - la fiecare sfârşit de săptămână câte opt, zece cununii! Că se deschisese Sfânta Biserică în sat! Numai părinţii mei pe câţi i-au cununat! Şi eu la câte nunţi am fost vornicel!

Despre badea Carp.

Cum a ajuns de-a scăpat cu zile din bătălie şi s-a întors teafăr acasă. Şi a dus-o bine mersi şi cu românii, dar şi după aceea, cu ruşii, că iar a fost luat la front, şi tot şofer a umblat.

Da, şofer, ca unchiul Petre, dar cu alt destin.

Povestea tată-meu, în şoaptă, bineînţeles, şi anume, ceea ce-i mărturisise însuşi badea Carp Caproşu, tot în taină... Zicea aşa: sânt vorbele lui badea Carp, dar auzite din gura lui tata Vasile: „Amu eu m-am dus cu frontu încolo...Şofer, după cum ştii...Tot şofer, ca şi cumătru Petrea...Amu eu îl purtam pe un politruk...Şi stătea acel politruk toată vremea lângă mine...Nu mă lăsa o minută singur...Da fricooos!...Amu ruşii fugeau de le scăpărau călcâiele, a noştri băieţi au prins a rămâne care pe unde puteu - se ascundeau prin popşoaie, prin saraie, prin clăi de snopi şi rămâneau la nemţi, la români...Da` eu nu putem, că eram hojma cu politruku alături... Amu eu ce să fac? Da aici veneau aeroplane, da trânteau bombe! Maşini fărmate, oameni, cai ucişi...Mă gândesc eu: am să mă prăpădesc cu zile...Cu tot cu politruku de lângă mine...Şi ce-mi vine în gând să fac? Mă rog la Dumnezeu să mă lumineze, să-mi dea un sfat, o îndrumare...El, politruku, cine ştie de pe unde-o fi fost născut, poate se duce la casa lui, da eu, eu ce să caut în fundu Rusiei? Şi...”

Şi aici tată-meu făcea o pauză, mijea ochii: să spună? Să nu spună ce-a făcut şi cum a dres-o badea Carp?

Până la urmă zicea aşa: „M-am hotărât să scap de procletul de politruk”...

Cum a scăpat?

Ce-a făcut?

Adia o vorbă tată-meu, că ...i-ar fi venit de hac...Că doar avea şi badea Carp pistol, nu doar politrukul idei! Şi uneori pistolul e mai convingător ca ideile, nu? Au demonstrat-o chiar ei, MARII POLITRUCI!

Dar, poate, că... i-o fi făcut vânt din cabină, în plină viteză a maşini la vreo cotitură? După care badea Carp şi-a văzut de ale lui... Important e că s-a întors la casa lui şi a dus-o până la adânci bătrâneţe...

A fost înmormântat în satul lui.

În pământul lui...

Iar unchiului Petre îi putrezesc oasele cine ştie pe unde, de nu are chip nimeni să-i aprindă o lumânare măcar de Sfintele Paşti ale Blajinilor...

21 aprilie 2015

Bun prieten cu tatăl meu, unchiul Petre era cu vreo câţiva ani mai mic. Dar amândoi au flăcăit în aceeaşi vreme, amândoi au făcut cursuri de condus maşini, numai că unchiul lucra pe camion, iar tata pe tractor. Mai târziu tata s-a făcut contabil. Iar unchiul tot şofer a rămas şi, cum a început războiul, a fost mobilizat şi... Mi-aduc aminte că, la câteva săptămâni, când frontul venind dinspre Prut, se apropia de satul nostru, unitatea lui, în retragere, a poposit pe câteva ore în marginea satului, şi superiorii i-au permis să vină să-şi vadă casa şi familia şi să-şi ia rămas bun de la ai săi...

S-a dus frontul spre răsărit, la noi s-a instalat administraţia română, noi, copiii, am mers la şcoală, iar mamele noastre umblau pe la ghicitori să afle ce-i cu bărbaţii lor: sunt vii? Vor veni acasă? Pentru că mulţi cădeau prizonieri, iar cum erau din zona administrată de autorităţile române, germanii îi eliberau din lagăre şi se întorceau pe la casele şi gospodăriile lor...

Cum unchiul Petrea era vânător şi avea o armă din cele scumpe, la plecare i-a dat de grijă mătuşei Titiana s-o ascundă bine şi s-o păstreze până se întoarce el. Da vezi că era timp de război şi autorităţile au dat ordin: cine are arme, să le predea, altfel e jale... Mătuşa n-a dus puşca. A pârât-o careva, au chemat-o la primărie şi... dă-i bătaie! Dar unde o ascunsese, arma? La noi, în podul baştei de la beci...

A scos-o şi a dus-o.

Alta am vrut să povestesc.

Ziceam că nevestele îşi ghiceau dacă li se întorc bărbaţii. Ca să vedeţi cum m-au făcut pe mine ghicitor!

Era o credinţă aşa: un copil neprihănit are darul ghicitului. Cum? Ascultaţi, pentru că eu am fost acel copil. Se făcea aşa: la o lumânare aprinsă îţi afuma unghia degetului mare de la mâna dreaptă, apoi te uitai în flacăra lumânării la unghie şi te întreba: „Ce vezi?” Tu nu vedeai nimic. Iar te întreba: „Uite mai bine: ce vezi?” Îţi încordai privirea, ca să vezi ceva în acea pată de funingine de pe unghie... Şi parcă începeai să desluşeşti ceva... Iar mă întreba mătuşa Titiana, că despre unchiul Petre era vorba: „Amu vezi? Poate vezi un mormânt?” Şi cu adevărat, mi se arăta în oglinda afumată un mormânt ca toate mormintele... La care şi ea, şi mamă-mea oftau: „Îi mort Petrea... Nu mai vine acasă”...

Şi nu a venit.

Că mort era din primele luni de război. Mort la Rostov-pe-Don. S-a aflat hăt, după mulţi ani, şi localitatea unde a fost înmormântat. S-a dus mătuşa Titiuana cu fiica Maria, verişoara mea, ca să omenească mormântul...

Dar cum a murit unchiul Petre? Că pentru toţi exista o singură formulă: luptând cu agresorul fascist. Ba se mai adăuga şi fraza fariseică: căzut cu moarte de erou...

Adevărul l-am aflat peste ani, pe când eram deja student şi, o dată venit acasă să-mi iau ceva merinde, tata m-a condus până la şosea. Era dis-de-dimineaţă. Pe întuneric. Aşteptam o maşină de ocazie, că autobuze de rută nu existau pe atuncea...

S-a întâmplat să fie acolo, la şosea, un sătean de-al nostru, care şi el aştepta un transport. S-a luat de vorbă cu tată-meu, aducându-şi aminte întâmplări din trecut. Şi iată ce a povestit acel om atunci:

„Eram într-o coloană cu Petrea Ciocârlan, cumnat-to... El pe maşină, eu-pe maşină... Numai că pe aproape de Rostov maşina lui a ars... A rămas fără maşină... Îl trimite nacealnicul după producţie în alt sat. Pentru soldaţi... Cere el maşina mea... I-o dau, dar mă duc şi eu cu dânsul... Se duce el acolo, încarcă, pornim înapoi, spre coloana noastră... El la ruli (volan), eu alături, de-a dreapta lui... Când ajungem în dreptul unui lan de popuşoi, de-a acolo iese câţiva cu avtomaturile şi: prrr! Drept în cabină. Mort pe loc Petrea!

Eu am apucat să sar şi să mă dau într-un hândichi. Aceia şi-au făcut treaba şi... s-au mistuit în popuşoaie... Eu am ieşit din hândichi, m-am suit în cabină şi am adus maşina înapoi la coloană...”

Acuma credţi că acesta-i sfârşitul istoriei?

Iată ce ne-a dezvăluit acel mălăieştean în întunericul dinspre ziuă: „Se spunea că aşa au fost împuşcaţi mai mulţi soldaţi de-ai noştri... Se zicea că aceia de-i împuşcau erau spioni nemţi care se strecurau peste linia frontului... Şi chiar erau îmbrăcaţi în uniforme nemţeşti, că eu am văzut cu ochii mei! Dar nu erau nemţi, măi! Ruşi erau, din cei care se chemau SMERŞ, NKVEDIŞTI, dar îmbrăcaţi în forme nemţeşti...”

Iată ce mi-a fost dat a auzi la acel ceas al dimineţii despre cum a murit, mai exact, a fost ucis unchiul Petre Ciocârlan. Iar motivul care să fi fost? Era fecior de chiabur: tatăl lui deportat. N-avea de ce să se ducă cu ruşii spre răsărit. Au considerat superiorii lui că trebuie lichidat, altfel, ca mulţi alţii, se va da prizonier ca să se întoarcă acasă...

18 aprilie 2015-04-18

P.S. Acum că cinstim memoria celor plecaţi dintre noi, mi-am amintit acest caz tragic din copilăria mea şi am decis să-l consemnez pe scurt .