Marius Stan

Dintre statele membre ale fostului Bloc sovietic, Cehoslovacia fusese singura democrație care nu s-a autodevorat în perioada interbelică. A fost, cu excepția Ungariei, în 1945, și singura țară din regiune în care comuniștii au ajuns la putere în urma unei competiții electorale relativ libere. Următorii douăzeci de ani de guvernare comunistă aveau să se traducă printr-o asfixiantă stagnare, provocând tentativa reformistă din 1968 (Primăvara de la Praga). O erezie zdrobită de șenilele tancurilor sovietice și apoi încă două decenii de așa-zisă normalizare impusă.

În 1989, la două secole de la Revoluția franceză, regimurile est-europene se prăbușeau cu o viteză amețitoare, una după alta, precum piesele de domino. Ceea ce i-a luat Germaniei de Est zece luni și Ungariei zece săptămâni, i-a luat Cehoslovaciei zece zile. În vreme ce în România curgeau valuri de sânge, în ceea ce avea să se numească „Revoluția de catifea” nu s-a auzit vreun foc de armă. Sarcina tranziției la o democrație pluralistă i-a revenit unui așa-zis guvern al reconcilierii naționale.

Dramaturgul Havel a fost propulsat de la disident la președinte, din închisoare în castel, într-un scenariu demn de acest autor al teatrului absurdului. În decembrie 1989, același parlament care cu câteva luni înainte l-ar fi trimis pe Havel pe eșafod îl alegea în unanimitate drept șef al statului. În splendidul Castel Praga (Hradčany), vechea reședință a regilor Boemiei, fostul „paria” s-a pus numaidecât pe treabă într-un tricou de lucru inscripționat „UCLA”, în vreme ce câțiva din sfătuitorii săi animau coridoarele de pe patinele lor cu rotile. Alți consilieri, precum nobilul austriac Karel Schwarzenberg sau americanul Frank Zappa, au preferat să meargă.

Raportat la alte state de pe fosta orbită sovietică, Cehoslovacia a părut s-o ducă cel mai bine. Nu a existat o paralizie guvernamentală ca în Polonia și nici vreo datorie externă împovărătoare precum în Ungaria, iar ratele inflației și șomajului au fost și ele destul de scăzute (mai ales în partea cehă a țării). Majoritatea publicului cehoslovac a descoperit repede avantajele și dezavantajele proprietății private. Magazinele erau, în sfârșit, bine aprovizionate, iar numeroasele agenții de turism apărute după ploaia totalitară erau gata să satisfacă poftele, curiozitățile și fantasmele unei societăți ce fusese închisă vreme de patru decenii în spatele Cortinei de Fier. Aproape toată lumea s-a grăbit afară pentru a vedea - și eventual invidia - vecinătatea capitalistă.

Primele alegeri generale libere s-au ținut în iunie 1990 și au avut, în realitate, forma simbolică a unui plebiscit despre comunism. Câștigătorul detașat a fost Forumul Civic, o largă coaliție anticomunistă percepută, pe bună dreptate, ca principal artizan al încheierii erei totalitare. „Guvernul reconcilierii naționale” a fost înlocuit de „guvernul sacrificiului național”, continuând opera unei dureroase, însă necesare mentenanțe postcomuniste. Un efort gargantuesc, fără îndoială, care a avut un mandat de doar doi ani. Până în 1992, când erau așteptate următoarele alegeri, au sporit tensiunile dintre republicile cehă și slovacă și s-a conturat din ce în ce mai limpede perspectiva unei rupturi federale.

De prima competiție electorală liberă din Cehoslovacia au profitat zeci și zeci de formațiuni politice, care mai de care mai pestrițe: unele dedicate cauzelor minorităților (maghiară, romă, etc.), iar altele celor „nobile”, precum Partidul Prietenilor Berii sau Inițiativa Erotică Independentă, cu ai săi candidați la bustul gol.

Asemeni unui june care-și ucide părinții și apoi pretinde clemență ca orfan, foștii practicanți ai dialecticii s-au dovedit și după 1989 adevărați maeștri ai tupeului și nerușinării (chutzpah). Au fost scoase din uz canoanele luptei de clasă și dictaturii proletariatului, iar secera și ciocanul au fost înlocuite de cireșele roșii (un alt prilej de glume mordante).

Surprizele au continuat și în Slovacia, acolo unde tăcuta majoritate orientată democratic s-a dovedit a fi inexistentă. Modul în care s-a votat în cele două părți ale federației a întărit rapid convingerea că alegerile se ținuseră în două țări diferite. Federația cehoslovacă era, oricum, și ultimul mare „proiect slav” care mai stătea în picioare.

Mai numeroși și mai dezvoltați din punct de vedere economic, cehii și-au construit o cultură politică distinctă. Într-adevăr, până și istoria celui de-Al Doilea Război Mondial fusese diferită pe aceste meleaguri, consemnându-i pe cehi drept victime ale lui Hitler, iar pe slovaci, drept aliați ai săi. În 1968, a fost Praga și nu Bratislava cea care atras sângeroasele tancuri sovietice. Reprezentarea slovacă în Carta 77 a fost și ea extrem de redusă. Cu mult mai mulți fuseseră slovacii care au văzut în această mișcare pro-democratică o tentativă de a-l discredita pe Gustáv Husák, considerat „unul de-ai lor”.

La fel ca în 1968, pașnica revoluție din 1989 a fost o „afacere cehă”. Anticomunismul nu a penetrat vreodată, în adevăratul sens al cuvântului, Slovacia. Dacă majoritatea cehă a tins să vadă în naționalism un complex de inferioritate colectiv, cea slovacă l-a prețuit ca valoare absolută. „Toată lumea e îndreptățită să trăiască în propriul secol XIX”, ironizau cehii, în timp ce slovacii proferau acuzații de „Pragocentrism”. Iubit afară, Havel era hulit și scuipat de vecinii confederați.

Alegerile din ’92 și demisia resemnată a primului președinte postcomunist au consfințit practic o disoluție anunțată. Decesul federației cehoslovace a survenit până la urmă în aceeași manieră non-violentă, deși costurile economice și cele politice internaționale aveau să mai „usture” pentru o vreme. Cea mai normală dintre revoluții n-a fost și cea mai ușoară, în măsura în care naționalismul s-a dovedit a fi ultima etapă a comunismului...

În secolul XX, terorismul a devenit una din funcțiile principale ale statului, începând cu „teroarea roșie” declanșată în 1917–1918 și continuând sub Iosif Vissarionovici Stalin. El s-a manifestat în varii forme, de la trimiterea în lagărele de muncă a întregi clase sociale și naționalități, la execuții, deportări în masă, violență arbitrară și chiar Holodomoruri create artificial.

Cultura rusă ne-a oferit de-a lungul timpului neprețuite comori literare și muzicale, precum și multe alte contribuții remarcabile la înțelegerea naturii umane. În ceea ce privește teroarea, reacțiile ruse trebuie conectate cu o profundă aplecare către suferință—acel sentiment care „sanctifică” persoana supusă ei sau pe cea care i-a fost martoră. Din acest punct de vedere, suferința îl face pe cel care suferă „excepțional”, îl scoate în evidență, îl ridică deasupra și-l plasează într-o categorie aparte.

Vorbim aici de o atitudine prezentă, desigur, și în alte culturi, însă niciuna cu accentele și frecvența compensatorie a tradiției ruse. A existat, într-adevăr, cel puțin de câteva secole, o anumită fascinație rusă și o acceptare a violenței dezlănțuită în numele unui ideal. În acest sens, tradițiile iudaică, ortodoxă și fanatică rusă se unesc și se hrănesc unele pe altele. Vorbim de seturi de atitudini cu origine dublă, care explică, cel puțin parțial, persistența terorii și terorismului în Rusia, terifianta lor amploare în secolul XX și acceptarea violenței de dragul idealurilor.

Încă din perioada medievală, parte a literaturii ruse și a învățăturilor religioase a reflectat convingerea că suferința în numele unei cauze transcendente îl înnobilează pe martir, permițându-i să fie martor și să fie auzit. Să ne aducem aminte de atitudinea lui Oleg Kostoglotov din Pavilionul canceroșilor lui Soljenițîn, după ani și ani de recluziune forțată. În prima sa zi de libertate, el aleargă spre un magazin și este șocat de filfizonul care-și știe inclusiv numărul la manșon, nu doar pe cel al cămășii. Oleg se întreabă pe dată de ce s-ar întoarce la o astfel de viață „rafinată” și ce anume ar trebui să uite un om doar pentru a-și aminti măsura odăjdiilor lumești—incidentul manșonului îl tulbură teribil.

Tratamentul suferinței în literatura rusă este împestrițat de o anumită propensiune către extreme. Istoricii au numit această evitare a zonelor de mijloc călduțe „maximalism” sau „extremism”. Extremele suferinței creionate de Dostoievski sau de protopopul Avvakum, de pildă, reflectă nu doar imaginația celor doi scriitori, ci și o tradiție națională care conține religia, literatura, folclorul, precum și istoria milioanelor de victime și a miilor de persecutori.

Pentru a vedea și mai bine cum anume a răspuns, în mod tipic, comunitatea literară rusă la terorismul de stat, să ne întoarcem preț de o clipă la un episod marcant al anilor ’60. Trăind pe atunci la Moscova, Andrei Siniavski și Yuli Daniel scriau câteva povestiri și eseuri, publicate sub pseudonim la Paris. Activitatea lor intră pe radarul poliției secrete și, în 1965, cei doi sunt judecați și condamnați la ani grei de închisoare. Este momentul în care mai mulți intelectuali sovietici protestează deschis împotriva acestei sentințe.

Mai târziu, Mihail Șolohov avea să comenteze public asupra celor care ceruseră pedepse mai mici pentru cei doi scriitori. Dezonorantul laureat al Premiului Nobel pentru Literatură din 1965 nu putea înțelege astfel de apeluri la clemență. Pentru el, Siniavski și Daniel ar fi trebuit să se bucure că scăpaseră atât de ușor. Pe timpuri, continua el referindu-se, desigur, la anii stalinismului dezlănțuit, cei doi ar fi avut parte de un tratament cu mult mai dur (o trimitere deloc voalată la pedeapsa cu moartea). Aparent, acesta simțea că acele vremuri mai dure erau cumva preferabile—că suferința însăși era superioară—„călduței” persecuții a lui Siniavski și Daniel.

Lidia Ciukovskaia, fiica lui Kornei Ciukovski (celebrul autor al Doctorului Aumădoare), i-a răspuns atunci public lui Șolohov, printr-o scrisoare adresată mai multor jurnaliști sovietici și occidentali, întărind ideea că scriitorii ruși apăraseră în mod tradițional victimele și acuzații. Judecătorii, gardienii și călăii abundă în societatea rusă, continua ea, și ceea ce lipsește sunt doar „apărătorii”, extrași, de obicei, din comunitatea literară. Ceea ce-i imputa lui Șolohov era tocmai această trădare a tradiției literare ruse, concubinajul cu tartorii.

Episodul ilustrează perfect un tipar recurent al răspunsurilor la intimidarea de stat. Leviatanul rus sau sovietic le interzice scriitorilor să-și publice opera, pe care o consideră ostilă intereselor sale. Sfidând această (i)logică, scriitorii continuă să publice, apoi sunt pedepsiți exemplar prin sentințe aspre. Intervin apoi alți scriitori care transformă victimele în eroi, le explică locul pe linia martirajului și îi îndeamnă pe alți scriitori să se alinieze cu ei. Cel sau cea care face acest lucru (aici, Ciukovskaia), se supune pe sine răzbunării statale. Și astfel, tiparul cu pricina ajunge să fie reprodus la infinit, scriitorii depunând mărturie pentru orori, curtând martirajul, îndurând persecuțiile, perfect conștienți de locul lor în neîntrerupta tradiție a sanctificatelor victime.

Nu doar Dostoievski, ci și mulți alți scriitori ruși au observat acest „parteneriat tacit” între victime și torționari. Ei trăiesc împreună pe un palier al realității desprins de monotonia cotidiană. În secolul XVII, din satul arctic în care îl aruncase țarul, Avvakum scria astfel despre unul din persecutorii săi: „Zece ani m-a chinuit, sau eu pe el. Nici nu mai știu. Dumnezeu va decide asta în Ziua Judecății de Apoi” (The Life Written by Himself).