Dan C.Mihăilescu

Radu Beligan, Adrian Marino, Octavian Paler, Leon Volovici și Nicolae Manolescu. Oana Orlea, Rodica Iulian, Lucian Boia, Herta Müller și Gelu Ionescu. Mihnea Berindei, W. Totok, Z. Ornea și Nicolae Breban. Tita Chiper, G. Czejka și Florin Constantiniu. Georgeta Dimisianu, Ștefan Augustin Doinaș, Augustin Buzura. Mircea Zaciu și B. Elvin. Sanda Stolojan, Monica Lovinescu, Geo Dumitrescu și Șerban Papacostea. Fiecare prezentat cu aceeași precizie, adecvare, empatie și persuasiune, fiecare biobibliografie descusută și etalată cu acribie și subtilitate.

27 de Convorbiri la sfârșit de secol, realizate de Mircea Iorgulescu la microfonul Europei Libere din februarie 1997 în august 1990, sub genericul „Oameni, destine, istorie”. O emisiune de autor, 50 de minute săptămânal. O emisiune „de reconstituiri și restituiri”, cum o rezuma autorul în prefața volumului-sinteză publicat în 2006 la editura Fundației Culturale Române, și care încă își păstrează intacte, depotrivă în ansamblu și în detalii, valabilitatea și forța atractivă, chiar dacă, în timp, memorialistica unor interlocutori, ori alte volume similar-concurente au mai ofilit prospețimea inițială a unor fapte dialogate.

Cum interlocutorii – scriitori, istorici, editori, jurnaliști – sunt prea cunoscuți pentru a insista asupra staturii lor cultural-moral-politice, ori a-i grupa după criterii tematice, textul de față va fi, fatalmente, unul preponderent expozitiv, într-atât își sunt de suficiente sieși conversațiile pentru a mai cere alte artificii specifice bunei mijlociri.

Multe dileme străvechi și-au conservat actualitatea. Ca, de pildă, fatalitatea compromisurilor etic responsabile, pentru personalitățile artistice ajunse la demnități publice frizând autocratismul. Concesii asumate, aici, de lideri culturali precum Radu Beligan și Octavian Paler, însă valabile pretutindeni și întotdeauna pentru menținerea puterii în bună cumpănire, fie și prin asumarea amoralismului. Care conducător de instituție, indiferent de domeniu și conjuncturi, nu ajunge măcar o dată în impas când se vede obligat să opteze între eficiență și adevăr, între dreptatea individuală și binele colectiv, între vitregia concretului și idealismul personal ? Iar în posteritate, cine se poate încumeta să ridice piatra ?

Încă acut valabile sunt lamentațiile lui Mircea Zaciu, Z. Ornea și Adrian Marino față de inapetența noilor promoții de istorici literari pentru marile sinteze, textologie și enciclopedism, sau revolta egal împărțită de Lucian Boia și Florin Constantiniu față de cosmetizarea propagandistică a istoriei, indiferent de culorile steagului ideologic. Valoros actuale sunt precizările Monicăi Lovinescu în mult controversata dilemă etic-estetic. „Acuma, care a fost direcția acestor emisiuni, se discută acum dacă au fost estetice, etice sau direct politice. Eu cred că în experiența trăită de scriitorul român, de intelectualul român și de intelectualul de peste tot sub un regim comunist și sub un regim totalitar, criteriul bineînțeles că în discursul literar nu poate fi decât estetic, dar este într-o mare de politic și de ideologic, încât sunt foarte greu de despărțit”. Un scriitor nu-și poate împlini estetic opera în paralel cu concesiile moral-politice. G. Călinescu „rămâne în literatura română prin istoria lui, care a fost scrisă înainte, și nu prin ce a scris după. Sadoveanu, evident. Ca să iau numai numele foarte mari. Cred că există un păcat al cuvântului, care este singurul păcat al scriitorului”.

Instructiv, chiar și campat în aporetic, rămâne exemplul cu Augustin Buzura, care, la un moment dat „ne trimitea o carte oarecum incendiară pe planul conștiinței politice, în orice caz substanța era revelația politică și etică, rugându-ne să facem o cronică foarte estetică despre. Și devenea un lucru foarte greu, un exercițiu de gimnastică, dar evident că în momentul acela totuși încercai să faci așa. Povestea asta a fost clasică, a împiedicat pe criticii din România, am avut de-a lungul acestui timp o critică literară de prima mână în România, căreia nu-i lipsea harul. Nu-i lipseau metodele și câteodată nici curajul, dar care puteau avea curaj pentru ei, vorbesc de câțiva, bineînțeles, dar nu și curaj pentru alții”. În tot cazul, Mircea Iorgulescu remarcă just că scara de valori propusă de Monica Lovinescu în cele șase volume tipărite după 1990 la Humanitas își păstrează neștirbită calibrarea estetică, chiar și examinate uneori preponderent prin grila staturii etice.

În rest, revelații și detalii incitante la tot pasul. De la Ștefan Augustin Doinaș aflăm mai multe amănunte picante despre cerchismul sibian, dar mai ales legătura osmotică dintre poeziile sale și autorii pe care-i traducea la un moment dat, astfel încât bibliografia poeziei originale se poate suprapune CV-ului traducătorului. Geo Dumitrescu lămurește copilăria revistelor „Gândul nostru” și „Albatros”, reface traseul excluderii sale din partid în 1954, fiind membru PCR din 1946, și recunoaște „eforturile supraomenești” făcute atunci pentru a scrie ca Dan Deșliu și Victor Tulbure. Pentru Adrian Marino episodul G. Călinescu din biografia sa profesională e caracterizat ca unul „extrem de penibil”, iar Clujul e văzut ca „al doilea domiciliu obligatoriu”. Aflăm că mama lui Radu Beligan era grecoaică, „iar bunica paternă era vară primară cu Ion Creangă”, dar mai instructivă, cel puțin pentru regizorii noștri, este informația că, pentru a-l descifra pe Rică Venturiano, Sică Alexandrescu l-a trimis pe viitorul debutant în Dealul Spirii, acasă la Nicolae Soreanu, cel care-l jucase pe Rică sub bagheta lui Caragiale. Sanda Stolojan vorbește despre vizita lui de Gaulle în Bucureștii lui Ceaușescu, ea fiindu-le interpretul (dar aflăm și că „soțul soacrei mele, francez, era stră-strănepotul doamnei de Staël”), ca și despre Annie Kriegel și François Fejtő.

Înainte de-a se înscrie la Medicină, Augustin Buzura se visa sculptor, iar Gelu Ionescu recunoaște că era în pericol să devină inginer minier. Pe Georgeta Dimisianu, Mircea Iorgulescu o determină să o evoce pe Georgeta Naidin, ceea ce se și întâmplă, prilej cu care este evocat iadul anilor 1956-´57, dar și cum l-a debutat redutabila editoare de la Cartea Românească pe G. Bălăiță, cum se încontrau Marin Preda cu Alexandru Ivasiuc în privința „Dihorului” lui Alexandru Papilian. Nicolae Manolescu istorisește o audiență la Dumitru Popescu-Dumnezeu, trustul Mușat-Ardeleanu se vede corect încondeiat, iar apropo de Dumitru Popescu și Cornel Burtică mă gândesc ce necesar și pitoresc ar fi un examen al sprijinitorilor politici ai scriitorilor noștri în luptele cu cenzura, serviciul de pașapoarte ș.a.m.d. - de la Constanța Crăciun și Tamara Dobrin, la Gogu Rădulescu și Eugen Florescu, până la Ion Brad, Elena Docsănescu ș.a.

În sfârșit, aflăm despre stagiul praghez din 1968-´69 al lui Lucian Boia și avantajele de a fi fost vicepreședinte al Comisiei Internaționale de Istoriografie, ca și despre documentarea lui Șerban Papacostea la Moscova, în paralel cu detalii despre Averescu (Victor Papacostea fiind cândva secretarul generalului). B. Elvin face două evocări emoționante din tinerețea sa. Una despre căpitanul securist înfipt cu de-a sila în locuința familiei Elvin și care era timorat de iminența procesului de homosexualitate pe care i-l pregăteau tovarășii săi, dar care, printr-un concurs de împrejurări, avea să-l ajute pe viitorul secretar literar al Teatrului Național să-și publice cartea despre Anatole France în 1956, precum și cealaltă despre George Tomaziu (v. p. 135 ș.u.).

Cu speranța că măcar v-am stârnit curiozitatea, simt nevoia, nu-mi dau bine seama de ce, să închei cu un citat din Heraclit, dat de Octavian Paler în interviul cu Mircea Iorgulescu: „Destinul e propriul nostru caracter”.

Soră lume, Humanitas 2020, este în bibliografia Anei Blandiana o carte pereche cu Fals tratat de manipulare, 2013, de abordat în paralel cu, de-o parte, Frumoasele străine de Mircea Cărtărescu, iar de cealaltă cu O călătorie spre marea interioară de Romulus Rusan.

Cu cărțile traduse în câteva zeci de limbi și țări, nominalizată la Nobel-ul pentru literatură, membră a Academiei Europene de poezie și a Academiei Mondiale de poezie, fostă președinte al PEN Club în România și Europa, președinte al Academiei Civice și încă multe altele, era de firesc ca Ana Blandiana să ajungă un campion al călătoriilor profesionale. Conferințe, congrese, simpozioane, festivaluri și colocvii internaționale, lecturi publice, lansări și promovări de carte, dezbateri publice, interviuri radio-tv în țară și pe toate continentele, fie cu temei literar, fie politic, diplomatic sau civic.

Poeta este demult un intelectual public de mare succes, portanță și audiență, conștiință civică și nume de rezonanță continentală, ca scriitor, fondator și conducător al Alianței Civice. Asta ceea îi încarcă fatalmente fiecare apariție editorială cu un alai de obligații mediatice și servituți PR de admirat și invidiat din afară, dar hărțuitoare și inconfortabile văzute dinăuntru. Inevitabil, toate aceste călătorii plăcute și obositoare, excitante, dezagreabile, revelatoare, îmbogățitoare sau, dimpotrivă, umilitoare și extenuante, devin, direct sau pieziș, capitole memorialistice, pagini de eseistică autobiografică, istorii confesiv-exemplare, de vreme ce fiecare ieșire în lume, cât ar părea de banală, întâmplătoare sau pur turistică, va coincide în astfel de cazuri cu un text literar, o compunere de lume și o mărturie de sine. Mai bine zis, cu o poveste elocventă pentru biografia artistică și socială a autoarei și fermecător povățuitoare pentru cititorul de bună credință.

Din păcate, nu i-am citit cartea de călătorii în străinătate, Cea mai frumoasă dintre lumile posibile, dar cea de acum cred că dovedește din plin arta vederii, grația narativă și sensibilitatea reflexivă, plus umorul fin, ironia jucăușă prin care bucuria de a fi, jubilația colindării și naturalețea traversării de experiențe insolite, cu gust pentru surpriză și buna dispoziție necesară simbiozei contrariilor, produc, indiferent de context, adevărate feerii existențiale. Prin fiecare ele, detaliile subiective și istoriile ample bazate pe un redutabil material faptic oferă oaze pentru destindere și delicii de lectură.

Sigur, suntem tot ce privim, dar și vedem totul conform cu ceea ce suntem, astfel încât privirea poetului tinde, cel puțin teoretic, să idealizeze, să metaforizeze decupajul, să judece îngăduitor sau pasional, ori să favorizeze parabola și alegoria, după caz. Dar în Soră lume oamenii, întâmplările, contextele și opiniile se păstrează într-un echilibru atașant. Dacă în memorialele de călătorie ale lui Romulus Rusan ponderea o dețineau reporterul, cinefilul și cronicarul cinematografic, grație cărora pagina devenea un scenariu de road movie, punctat aventuros cu pățanii și cazne de tot felul – lipsa banilor, goana după rezervarea unui loc de cazare, coșmarul parcărilor, foamea, benzina, lipsa pieselor de schimb ș.a.m.d. – soția are de luptat nu doar cu obținerea vizelor de ieșire din țară, cu umilința celor 5 sau 10 dolari permiși pentru schimb la plecare, fiecă e pentru o zi sau pentru o lună, ci și cu alcătuirea discursului, cu compania nu întotdeauna plăcută a unor confrați, ca să nu mai vorbim de lupta cu timiditatea, de rigorile diplomației culturale și de conștiința supravegherii ubicue și fără fisură. Nicio urmă, în evocările Anei Blandiana, de victimizare, eroizare, vanitate, vedetism și ipocrizie. Toate cadrele și istoriile se supun privirii ingenue, fragilității visătoare, comprehensiunii netrucate și sincerității bine echilibrate prin sagacitate.

Când ochii sufletului sunt demult deprinși să detecteze magia visului, farmecul ascuns în toate, iar scriitorul s-a familiarizat în chip natural cu vedeniile îngerești, fabulosul și fantasticul, el evită firesc disforia, sofisticarea, suspiciunea, ironia corozivă, sarcasmul gratuit sau șarja răzbunătoare. Mă îngrozesc închipuindu-mi multe din paginile de aici relatate în jurnalele, memoriile sau notele de drum ale unor Mircea Zaciu, Alexandru George, Marin Mincu, Adrian Marino sau Gh. Grigurcu. Așa, privirea îngăduitoare a Anei Blandiana armonizează cromatica, șlefuiește asperitățile și preferă să acorde circumstanțe mereu atenuante, cu o eleganță destinsă care mi-i amintește pe Virgil Nemoianu, Ion Pop și Florin Manolescu.

Pentru mine, piesa de rezistență a cărții rămâne „A bas la culture”.

La 25 de ani, autoarea fusese invitată la un recital de poezie ce avea să deschidă la Paris, ”pentru prima oară, care avea să fie și ultima în acel an, 1968”, stagiunea Teatrului Națiunilor condus de Jean-Louis Barrault, actorul care îl întrupase și pe Bérenger din Rinocerii ionescieni. Invitația venise în 1967 de la o instituție căreia literatura noastră îi datorează enorm, La Fondation pour une Entraide Intellectuelle, i.e. Pierre Emmanuel. Ne aflăm, pentru ascultarea celor cincisprezece poezii, în sala teatrului Odéon, însă într-un Paris isterizat de insurgența iresponsabil-anarhică a studențimii sorbonarde ce amesteca pulsiunile asasine și paranoia eliticidă a terorii vendéene de la 1789-1793 cu marxism-leninismul, troțkismul și maoismul sartrian care însoțeau structuralismul, noul roman și prevesteau vestele galbene și moda distopiilor de azi. Vechiul oraș-lumină descoperit de Ana Blandiana în 1966, când, participând cu Marin Sorescu și Ștefan Bănulescu la un festival, întâlnise și exilul românesc de acolo, era acum desfigurat de cafenele devastate, vitrine sacajate și pavele devenite arme balistice, iar publicul din teatrul Odéon nu se încumeta să iasă în gazele lacrimogene aferente momentului. După ce o parte dintre corifeii răzmeriței cu țel curat iluminist, cum ne amintim – c´est interdit d´interdire – au năvălit în sală gata de vandalizare, un tânăr a prins microfonul și a strigat lozinca mobilizatoare: „A bas la culture!”.

„De data asta chiar părea sfârșitul lumii, notează autoarea. Cu un entuziasm și o bucurie care-mi dădeau fiori reci pe șira spinării, scandau din fundul rărunchilor, suiți cu picioarele pe scaune, dând din mâini în ritmul silabelor, ca și când ar fi fost posedați de o forță care-i scăpase de sub control. Chiar pe scaunul din dosul scaunului meu era suită o adolescentă gingașă, cu un aer luminos prerafaelit, ale cărei vene de pe gât se umflaseră de efortul scandării și din gura frumoasă a căreia ieșea un fel de scâncet răgușit nearticulat, dar ritmic, prea obosit ca să se mai lase turnat în cuvinte, dar nevrând să renunțe”.

Turmei de „rinoceri” avea să i se adreseze Jean-Louis Barrault: „Ceea ce țin minte este felul în care nu a încercat să le reproșeze ceea ce făceau, nici să polemizeze cu ei. Le-a vorbit doar despre cum ar arăta o lume fără cultură, cum ar fi viitorul dacă sloganul pe care îl scandează s-ar împlini, ar deveni realitate. Nu avea un aer polemic, ci mai curând persuasiv, încercând să-i împace parcă, ceea ce, dincolo de tristețe, era utopic și aproape deplasat și nu părea să trezească empatia, ci disprețul celor cărora li se adresa. Climaxul acțiunii, însă, l-a constituit replica dată de Madeleine Renaud, soția lui Barrault, ascunsă undeva pe scenă, după valul de urlete cu care tinerimea îndrăcită a ripostat pledoariei de bun simț a marelui actor. (...) Părea o eroină din Corneille și în mod evident trezise curiozitatea sălii, care voia să audă ce ar mai putea îndrăzni să spună. Iar ea, după ce a întins mâna să ia microfonul pe care nu au îndrăznit să nu i-l dea, a spus: >”.

Ana Blandiana are deplin temei să califice intervenția artistei drept un act de „eroism intelectual”, iar capitolul francez poate fi suculent comparat cu secvențele occidentale, asiatice, cu voletul american si episoadele sovietice sau vieneze.

Apropo de acestea din urmă, după scena Barrault-Renaud, în topul meu personal survine episodul solidarității de gineceu din exilul româno-austriac, în 1990, când Ana Blandiana trebuia să reprezinte PEN Club-ul la Viena (evident că în haine de gală) și... i se pierde bagajul. O amabilă angajată a Tarom-ului are buna idee a unei chete filantropice printre admiratoarele locale ale scriitoarei. Așa, poeta se poate înfățișa decent în public, tocmai pe fondul nefericitei întâmplări arhimediatizate a lebădarilor noștri.

Antologice rămân sărbătorirea revelionului 1990 la Casa Monteoru cu ziariști și literați francezi, împreună cu aterizarea la Paris, un deceniu mai târziu, a delegației compuse între alții din Ana Blandiana, Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu și Sorin Dumitrescu, unde poeta face un gest adorabil - citit acum, dar inadmisibil, în principiu, atunci: refuză pe motiv de timp prezența în platourile televiziunii franceze (înclin să cred că la TF2) pentru rubrica „4 vérites”, deținută de Roland Sicard la Télématin. Era vorba de ora nouă dimineața. „Îmi pare rău, i-am răspuns, dar asta ar însemna să mă trezesc la 5 jumătate ca să pot ajunge de la hotel la ORTF și nu mă simt în stare”.

Adevărul e că Soră lume poate fi citită cu la fel de multă plăcere și folos pentru intimitatea scriitoarei cu destinul și propria-i făptură, ca și pentru mulțimea scenelor și personajelor însumate. Spectacolul personal e semnificativ și atrăgător fie în spațiul mediteranean, fie pe Acropole sau în lumea americană, între Bayreuth, Ohrid și Roma, la Madrid, Florența, Iowa sau către marele zid chinezesc, fie când pagina este împărțită cu Yves Montand și André Glucksmann, cu Ștefan Bănulescu, Matei Călinescu și Ben Corlaciu la Moscova, ori când ne întâlnim cu Marian Papahagi ca ghid la Roma, cu Adrian Dohotaru consilier financiar în materie de mărci germane în Serbia și Italia, sau cu un Augustin Buzura trăgând o valiză de 56 kg (ceea ce sper că va fi fost o figură de stil). Ludicul efervescent, entuziasmul călător, exuberanța și totodată buna cumpănire în cuprinderea scenei, paralel cu jocul plăcut al umorului tandru înțelegător cu demnitatea responsabilă, ghidușiile cochete și seriozitatea mărturisitoare conferă valoare, substanță, culoare și condimentare adecvată atât contextelor accentuat egofile, cât și portretelor adunate în galeria subiectivă.

Aici cred că se cuvin citate, de-o parte, notațiile năstrușnice, de-o feminitate copilăresc seducătoare, din Messina, după jumătatea de an petrecută în SUA, „unde avusesem un sentiment ciudat și oarecum neliniștitor – mi se părea că-mi lipsește ceva. Nu știam ce și, evident, nu era ceva material”. Senzația se explică rapid și dispare numaidecât: „se uitau din nou bărbații la mine, golanii sicilieni întorceau capul când treceam pe lângă ei, zâmbeau, trăgeau cu ochiul, făceau glume. Se refăcuse în jurul meu un fel de câmp energetic în care trăiam de când ieșisem din adolescență și care în America fusese stins. Timp de șase luni nu mă privise nimeni mai lung, posibila acuzație de hărțuire sexuală stinsese demult pe stradă privirile. Iar acum, la Messina, prima escală italiană, mă întorsesem acasă”.

E nevoie nu doar de curaj pentru astfel de mărturisiri, ci și de onestitate, franchețe, prospețime și justă cumpănire între smerenie și trufie, dar întâi de toate, structural, de trăirea sinceră a propriei ființe. Pentru că, de cealaltă parte, aceeași feminitate care descoperă fellinian la Olympia, pe o vipie devastatoare, un furtun rătăcit în iarba uscată, prin care, în șort și maieu, își face duș cu o fervoare ce molipsește brusc alte zeci de turiste care se înșiruie cuminți la rând, spre hazul complice al lui Romulus Rusan (v.p.190), aceeași feminitate care admiră la Casablanca „femeile frumoase cu feregele transparente cu fluturași de aur care, în loc să acopere, atrăgeau privirile”. Aceeași feminitate năstrușnică, zic, nu ezită să-i dea necesara replică usturătoare lui Gÿorgy Konrád la o consfătuire vieneză a PEN-ului referitor la așa-zisa demaghiarizare forțată din ceaușism („aș vrea să-mi informez colegii care poate nu știu că în România există editura Kriterion, condusă de un respectat om de litere ungur, Domokos Gezá, care publică aproape exclusiv literatură maghiară. În orice caz, ca urmare a intervenției domnului Konrád, am hotărât să renunț la biletul de avion plătit și să mă întorc acasă cu trenul, pentru a vedea cu ochii mei munții de cărți maghiare de la frontiera României, sau absența lor”) pentru a relata, odată revenită în țară, și deprimanta reacție a lui Zsolt Gálfalvy, președintele centrului maghiar al PEN din România, cel care „a pus capul în pământ și a tăcut. (...) O clipă chiar am rămas blocată. Gálfalvy Zsolt era chiar un produs al acestui învățământ în limba maghiară din România”.

Dacă povestea Sorei Maria de la Providenza, spusă de pictorul Eugen Drăguțescu „în timp ce mâncam, în apartamentul lui din apropiere de Piazza del Popolo, niște enormi ardei umpluți de poetul Ion Sofia Manolescu”, face casă bună cu Proiectele de trecut, scriitorul Pop Simion iese șifonat. Îl întâlnește la întoarcerea din China și Vietnam, când povestește exact una din paginile cele mai pitorești ale memorialisticii lui Marin Preda, cea cu maimuțica vie adusă într-o frapieră la un restaurant din Pekin împreună cu ciocănelul pentru spart capul și cuțitul de scalpat, creierul de maimuță fiind considerat onoare trufandalică acolo. O apariție stupefiantă are și Mircea Dinescu, întrebat de Roland Dumas cine erau adolescenții împușcați în decembrie ´89 la Intercontinental. „Hitlerjugend”, răspunde poetul Exilului pe-o boabă de piper, spre descumpănirea demnitarului francez și consternarea poetei noastre.

Tot așa, stau bine în cumpănă detaliile pitorești de la festivalurile de poezie sau lecturile publice - în tramvai la Trieste, pe vapor la Bruxelles, pe insula Porto Santo lângă Madeira, ori la Delphi, fără public, la Lipica, în Slovenia, Bogota, în Columbia – cu detaliile întâlnirii cu regele Mihai și regina Ana, la Comana.

Pentru obștea scriitoricească va fi un deliciu capitolul „Socialismul buf”, p. 219 ș.u., cu excursia colectivă organizată de Uniunea Scriitorilor în Iugoslavia, plus Traian Iancu-l din dotare. Scena ambiguă în care inconturnabilul supraveghetor finanțist al obștii le arată în zare excursioniștilor unde se profilează Italia, aceștia rămânând siderați, neștiind dacă li se indică libertatea sau li se arată o vedenie pe post de bonus vizual compensator, nu e întrecută decât de urmarea ei, respectiv de textul raportului telefonic al aceluiași „tata Iancu” despre absența din autobuz tocmai a lui Ion Negoițescu.

Toate aceste calități ale poetului prozator și reporter sunt potențate de generosul aleatorism geografic exercitat într-o transă cvasi-somnambulică. Are dreptate autoarea când își subliniază în prefață compasiunea ca formă de cunoaștere. „Și cei bogați, și cei săraci, și cei norocoși, și cei fără noroc. Și frumoșii, și urâții, și învingătorii, și învinșii, și inteligenții, și proștii, și șmecherii, și naivii și înțelepții au sfârșit prin a-mi trezi compasiunea, despre care am înțeles că este o treaptă a înțelegerii și o formă de cunoaștere”.

Chiar dacă uneori compasiunea e dublată de umbra ei condescendentă, compătimirea, de obicei la Ana Blandiana primează înțelegerea convivială și solidaritatea intelectuală, când se bucură să întâlnească prin cele străinătățuri un confrate de la Chișinău, pe Vitalie Ciobanu, ori se simte ca-ntr-un roman victorian în Finlanda, în familia unui traducător iubitor de România, sau ascultă cu îngerească răbdare prin aeroporturi poveștile necăjite ale expaților noștri.

Toată această amețitoare rotire de carusel face ca, și pe drum, și în final, încântările, pățaniile și amărăciunile să devină învățăminte. Și e de sperat că Soră lume va continua în triptic. Încheiată în pandemia lui 2020, cartea își conservă și perspectiva viitorului. „După ce ne-a dat iluzia că ne-a scos în afara timpului, examinându-ne ca într-un vid între viață și moarte, pandemia se retrage dezamăgită azvârlindu-ne înapoi în istorie”.