Actriţă, scenaristă, dramaturg (a cărui piesă, Le Dieu du carnage e ecranizată de Roman Polanski) şi romancieră de succes, franţuzoaica Yasmina Reza (n. 1959, Paris) reuneşte întreaga sa măiestrie de om de litere & scenă într-un „roman mai întunecat şi mai misterios decât piesele care i-au adus faima” (The New York Times Book Review), Babilon, Litera, 2019, recompensat în 2016 cu Premiul Renaudot.
„Cine poate determina cu exactitate punctul de plecare al lucrurilor întâmplate? Cine ştie ce combinaţie obscură şi, poate, îndepărtată stătuse la timona respectivei întâmplări?”, se-ntreabă încă din primele pagini Elisabeth Jauze, naratoarea de peste şaizeci de ani ce se hotărăşte să dea o petrecere cu mulţi invitaţi, „prieteni dintotdeauna, (…) familia Manoscrivi, prietenele mele…”, după ce că tocmai şi-a pierdut mama. „Au venit optsprezece persoane. Planificasem totul pentru un număr dublu”. Peste vreo 20 de pagini, a doua secvenţă prevestitoare: „Cu această imagine a lor am rămas. Jean-Lino în cămaşa violet de Parma (…) Lydie aşezată pe canapea (…) Râzându-şi, fără îndoială, ultimul râs al vieţii”. După alte câteva pagini, vecinul de la cinci dă buzna peste cuplul care a dat petrecere, trezindu-i din somn: „Jean-Lino s-a uitat fix la Pierre, (…) apoi a zis: Am omorât-o pe Lydie”. Şi iată-i şi pe soţii Jauze prinşi în cursă, mai exact pe Elisabeth, care se angajează să-l ajute pe Jean-Lino a scoate trupul neînsufleţit al Lydiei din casă, înghesuindu-l într-o valiză enormă ce-i aparţine, şi totodată să-şi convingă vecinul de a suna la poliţie. Paralel, femeia reface filmul evenimentelor: „Jean-Lino coborâse la noi. Ne informase despre catastrofă. Nu ne venise să credem. Împreună cu Pierre, am urcat să vedem corpul Lydiei. Pierre mi-a impus să cobor şi să nu mă amestec. Jean-Lino îşi ucisese soţia. Nu aveam de ce să ne băgăm. Trebuia să sune poliţiştii şi să se predea. Pierre se culcase. Eu am urcat iarăşi. Şi dacă n-am urcat?”
Doar că… a urcat, iar consecinţele nu se lasă aşteptate: „Ni s-au pus cătuşele. Fata m-a perchiziţionat corporal şi a scormonit prin buzunarele paltonului Lydiei, [unde] a dat de mucul ţigării pe care o fumasem la Jean-Lino. Doamne Dumnezeule!” Nu deschid cărţile mai departe, voi spune doar că la p. 159 apare o comparaţie insolită: „dispunem de mijloace cam cât poliţia moldovenească”, iar fraza de la 154 merită gravată à tout jamais: „Să nu ai pe nimeni înseamnă să nu te ai nici pe tine însuţi. Cineva care te iubeşte îţi eliberează un certificat de existenţă (sau de consistenţă)”.
14 iunie ’21
