Autor a doar patru romane, germanul W.G. Sebald (1944 – 2001) nu poate fi comparat decât cu el însuşi – l-am citit à rebous, de la Austerlitz (2001; trad. românească Art, 2015), urmat de Inelele lui Saturn (1995; trad. românească, Art, 2014), acum Emigranţii (1992), Art, 2019, şi de fiecare dată mi-am spus, cu cuvintele cronicarului de la The Guardian: „Unul dintre cei mai inovatori scriitori ai sfârşitului de secol XX. E ca şi cum spiritul Europei ruinate ar fi vorbit prin el”. Altfel spus, „totul se leagă în scrisul lui W.G. Sebald, totul e conectat într-o reţea prin firele nevăzute ale istoriei…” (Slate).
„Când mă gândesc la Germania, am senzaţia că prin cap îmi umblă ceva ca o demenţă”, nu-i doar o frază oarecare pusă în gura unuia dintre personaje (Max Ferber, emigrant evreu; alte trei personaje, şi ei emigranţi evrei, dau titlurile primelor capitole: Henry Selwyn, Paul Bereyter şi Ambros Adelwarth) – este mai degrabă un soi de mea culpa (prin procură) a scriitorului însuşi, stabilit în Anglia, al cărui tată făcuse parte din Wehrmacht. Felul în care autorul reconstituie – în „propoziţii extraordinare care, asemenea cristalelor, au capacitatea de a refracta şi în acelaşi timp de a augmenta semnificaţiile” (Booklist) – biografiile acestor emigranţi ţine de orfevrărie; stilist desăvârşit, o frază poate rezuma un destin (de emigrant, a nu se uita!): „La trei săptămâni după fiecare venire încă mai plângea de bucuria revederii, şi cu trei săptămâni înaintea plecării deja plângea de durerea despărţirii”, la fel cum, în cazul tablourilor lui Max Ferber, „privitorul avea impresia că portretul ieşise dintr-un lung şir de generaţii de chipuri gri”. E o scriitură palimpsest prin definiţie, iar singura lectură adecvată e relectura: „O primă oară, foarte în treacăt, (…) şi o a doua oară, cu cea mai mare minuţie”, abia o dată cu aceasta textul arătând „ca unul dintre acele basme germane rele în care, odată prins într-o făcătură, eşti forţat să-ţi continui treaba începută, deci în acest caz să continui să-ţi reaminteşti, să scrii şi să citeşti până ţi se frânge inima”. (Şi n-am suflat o vorba despre acel „fotograf laborant, al cărui corp asimilase (…) o cantitate atât de mare de argint, încât devenise un soi de placă fotografică”…)
Abia întoarsă ultima pagină, sunt deja în aşteptarea traducerii româneşti a romanului său de debut, pentru ca apoi că-l recitesc pe W.G. Sebald cap-coadă, dinspre început spre sfârşit, cu încetenitorul.
8 februarie ’21
