„L-am cumpărat, am plătit pentru el, l-am construit și intenționăm să îl păstrăm”.

Subiectul era Canalul Panama, iar vorbitorul - candidatul la președinția SUA, republicanul Ronald Reagan, în martie 1976.

Cu toate acestea, în anul următor, președintele democrat Jimmy Carter a semnat acorduri pentru a preda statului Panama controlul acestei căi navigabile vitale. La o jumătate de secol după ce dezbaterea privind proprietatea asupra canalului a animat pentru prima dată Washingtonul, problema a revenit la suprafață; al 47-lea președinte american, Donald Trump, a făcut aluzie la recuperarea obiectivului, susținând că China „practic l-a preluat”.

Canalul este operat în prezent de Panama, dar Matthew Parker, autorul unei cărți despre celebrul canal, a declarat pentru RFE/RL că, într-adevăr, „companiile chineze dețin participații de control în porturile de la ambele capete ale Canalului Panama”. Acest lucru, spune el, face parte dintr-o tendință mai largă, în care Beijingul, „și-a extins interesele în infrastructura maritimă internațională” la nivel mondial, inclusiv „în «curtea din spate» sudică a Statelor Unite”.

O altă afirmație a lui Trump, conform căreia Statele Unite au pierdut „38 000 de oameni din cauza malariei” în timpul construcției canalului, spune Parker, trece cu vederea rolul tragic al unei alte țări în originile căii navigabile. E vorba de Franța.

Timp de secole, marinarii au căutat o scurtătură care să lege oceanele Pacific și Atlantic prin istmul Panama, pentru a evita drumul anevoios în jurul vârfului Americii de Sud. În 1881, încurajat de succesul Canalului Suez, diplomatul francez Ferdinand de Lesseps a deschis oficial lucrările la Canalul Panama. Ruta ar reduce cu aproximativ 60% distanța maritimă dintre coastele de est și de vest ale Americii.

De Lesseps a strâns echivalentul a miliarde de dolari pentru proiect, bani folosiți în parte pentru a mitui jurnaliști și politicieni ca să obțină sprijinul public și politic, încurajând investițiile. Însă planul francez de a realiza un canal la nivelul mării prin Panama a fost sortit eșecului de la bun început.

Muncitorii s-au trezit pe un istm tropical plin de sărăcie, tulburări politice și boli. Într-o epocă în care se credea că bolile sunt răspândite de „vapori” misterioși, adevărații vinovați - țânțarii - au coborât asupra noilor veniți în nori atât de groși încât un muncitor își amintea că a văzut roiurile „stingând o lumânare aprinsă cu corpurile lor arse”.

La apogeul letal al efortului francez, până la patruzeci de muncitori mureau în fiecare zi, majoritatea din cauza febrei galbene sau a malariei.

Muncitorii necalificați proveneau în mare parte din Caraibe, însă costul uman al proiectului francez a fost ilustrat cel mai clar de povestea inginerului șef Jules Dingler. Francezul și-a adus familia cu el în Panama și a văzut cum, unul câte unul, fiica sa, ginerele și fiul său au fost uciși de boli.

„Ne cramponăm de viață făcând din canal singura noastră ocupație”, scria inginerul îndurerat. Când soția sa a murit și ea de febră galbenă, Dingler s-a întors în cele din urmă în Franța, un om distrus.

Când compania franceză de construcție a canalului s-a prăbușit în 1889, sute de mii de investitori și-au pierdut economiile în ceea ce a fost unul dintre cele mai mari scandaluri financiare din istorie. Francezii care au plecat, lăsând în urmă o mulțime de echipamente și rămășițele a aproximativ 20.000 de muncitori.

La un deceniu după dezastrul francez din Panama, președintele american Theodore Roosevelt a câștigat alegerile. Mânat de convingerea că Statele Unite ar trebui să domine din punct de vedere economic și militar, cel de-al 26-lea președinte a făcut presiuni pentru ca Statele Unite să continue acolo unde Franța a lăsat-o baltă.

Atunci când negocierile pentru concesionarea unui canal între Washington și Columbia - a cărei provincie era Panama - s-au împotmolit în 1903, revoluționarii panamezi susținuți de SUA s-au separat de Columbia, în timp ce canonierele americane se aflau în larg, gata să intervină. Washingtonul a recunoscut rapid noua țară și a urmat un acord privind construirea unui canal prin teritoriul statului Panama.

În loc să croiască un pasaj la nivelul mării de la o coastă la alta, așa cum încercaseră francezii, inginerii americani au ales să inunde centrul istmului Panama prin bararea râului Chagres.

Lacul artificial ar fi fost situat la 26 de metri deasupra nivelului mării, iar o serie de ecluze ar fi ridicat navele până la lac, apoi le-ar fi coborât la nivelul mării la celălalt capăt.

Pentru planificatorii americani, rolul esențial al țânțarilor în răspândirea bolilor a fost înțeles în momentul în care echipele lor de lucru au ajuns în Panama. Au fost depuse eforturi atât de intense pentru eradicarea țânțarilor de pe istm, încât un inginer a afirmat că fiecare țânțar mort costa contribuabilul american 10 dolari.

Efortul american a fost, de asemenea, facilitat de șefi de construcții care erau respectați de echipele lor. Segregarea rasială a fost impusă între muncitorii negri necalificați, majoritatea din Barbados, și americanii albi, dar un observator a relatat că bărbații erau în general „tratați ca ființe umane, nu ca niște brute”.

Inclusiv grație unor eforturi de consolidare a moralului, cum ar fi un ziar pentru muncitori și turnee de baseball, bărbații „au răspuns prin a oferi cele mai bune servicii pe care le puteau oferi”.

Aproximativ 5.800 de muncitori au murit în decursul deceniului în care Statele Unite au lucrat la acest proiect.

Cu toate acestea, în timp ce oamenii modelau peisajul din Panama, moartea a continuat să lovească în muncitori. Mulți au fost uciși în alunecări de teren, alții de explozii de dinamită. „Carnea umană zbura în aer ca păsările, multe zile”, își amintea un muncitor.

Dar lucrările au fost terminate înainte de termen și sub buget. În toamna anului 1913, președintele american Woodrow Wilson a apăsat un buton de pe biroul său din Washington care a aruncat în aer un dig maritim din Panama, aflat la o distanță de aproximativ 3.300 de kilometri. În timp ce apa se repezea în albia canalului, New York Times a relatat că „visul de secole a devenit realitate”.

Până în momentul în care canalul a fost deschis oficial, la 15 august 1914, știrile despre canal abia de mai apăreau. În acea vară, atenția lumii era fixată pe Europa și pe escaladarea conflictului care avea să fie cunoscut în curând ca Primul Război Mondial.

După zeci de ani de funcționare a canalului, care a transformat comerțul mondial, tensiunile au început să crească între americanii bine plătiți care locuiau în zona canalului aflată sub controlul SUA și panamezi.

În ianuarie 1964, ostilitatea reciprocă a explodat în violențe mortale după ce un steag panamez a fost rupt în timpul unei încăierări între cele două grupuri.

Incidentul din 1964 a amplificat vocile din Washington care solicitau cedarea canalului către Panama. Prin concesia controversată a președintelui Jimmy Carter, canalul a fost predat țării din America Centrală la 31 decembrie 1999.

Istoricul Julie Green, care a scris o carte despre istoria canalului, a declarat pentru RFE/RL că orice încercare a Statelor Unite de a prelua astăzi controlul asupra canalului ar duce aproape sigur la un conflict. „Mi-e greu să îmi imaginez canalul Panama revenind SUA fără un război total împotriva statului Panama”, spune ea.

📰 Europa Liberă Moldova este și pe Google News. Abonează-te