Aniversarea centenarului Marii Unirii s-a încheiat zilele trecute cu o avalanșă de felicitări pe așa-numitele rețele de socializare, adresate mai toate, generic, României, și cu extrem de puține comentarii mergînd mai în profunzimea lucrurilor. Pentru o majoritate a comentatorilor, unirea s-a făcut grație exclusiv unioniștilor, eventual susținuți de familia regală a României, iar lor li se acordă toate meritele. Ca și cum România ar fi fost independentă de contextul internațional european, ca și cum mai nimeni nu ar fi auzit de principiile formulate sub președinția americană a lui Woodrow Wilson, și înainte de toate de principiul autodeterminării. Un principiu care a facilitat concomitent și coagularea altor state naționale, de la refacerea Poloniei independente, la statele baltice, sau la Cehoslovacia.
Tulburătoare și simptomatice au fost și discuțiile angajate de diverși jurnaliști și oameni de cultură, în jurul a ceea ce au denumit - și de multe ori cîntărit ca într-o balanță - drept capacitatea „ungurilor” din România de a se bucura sau nu de sărbătoarea de la 1 decembrie. Ca și cum sărbătorirea unirii din 1918, la o sută de ani distanță de eveniment, ar implica și arătarea cu degetul a minorităților naționale de astăzi și judecarea a ceea ce aceiași factori de influență culturali au formulat cu termenul de „loialitate” față de România. Ca și cum, în ansamblul lor, „ungurii” sau „germanii” de astăzi nu ar fi și ei cetățeni ai țării, iar atașamentul la România prezentului lor ar trebui privit din start cu neîncredere.
Evident, o perspectivă nu numai moștenire a anilor de atât de controlată democrație populară, dar și a ultimelor decenii de instabilă democrație post-revoluționară și de spălare a creierilor cu un șampon, adesea, învechit.
Aniversat concomitent cu Ziua Națională a României, Centenarul Marii Uniri, a fost prilejul – ca și în anii trecuți - și a unei serii de concerte omagiale în diverse capitale și centre culturale de importanță ale lumii, manifestări la care autoritățile de la București au cerut, tot ca de obicei, concursul unor soliști români din imensa diasporă muzicală românească. Fără a avea pretenția de a fi studiat exhaustiv programele acestor concerte, nu este greu de constatat că între numele compozitorilor cîntați, au lipsit vizibil cei din generația – i-am putea numi – a celebrilor muzicieni transilvăneni. Sandor Veress și Sandor Végh, născuți la Cluj, Gyorgy Ligeti la Tîrnăveni, Gyorgy Kurtag, la Lugoj, pentru a nu mai vorbi de Bartok, au făcut și fac, fără exagerare, cinste atât culturii românilor cît și celei a maghiarilor, atît prin muzica lor, cît și prin referirile insistente la copilăria și tinerețea lor trăite, unii în spațiul transilvan ante-Unire, alții, mai tîrziu, în România interbelică.
Atât de des invocată deschiderea, ospitalitatea și profunzimea culturală românească, nu merg însă atât de departe – precum cea a cehilor, de exemplu, pentru care Gustav Mahler, născut la Kaliště, în Boemia, chiar dacă educat la Viena, este o ființă vie a culturii lor istorice și muzicale – încât să cinstească și să cultive în mod programatic și vizibil numele unui Ligeti sau Kurtag, ambii născuți la scurtă vreme în Transilvania după Marea Unire din 1918.
Gîndul nu poate să nu te conducă la ei pus în fața unei exemplare serii de discuri dedicate de casa BMC (Budapest Music Center), clujanului Sandor Végh, violonist, excepțional muzician de cameră, ca lider a Noului Cvartet Ungar și apoi a celui ce i-a purtat numele – Cvartetul Végh -, iar în ultimele decenii de viață, un dirijor de mare popularitate, despre care o altă celebritate dirijorală, Carlos Kleiber, scria că este „idolul lui” și „omul acesta este însăși muzica pură. Un monstru. [...] E măreț, sălbatic, asiatic, nu găsesc alt cuvînt...”.
Între cele trei seturi de discuri publicate lunile trecute de compania BMC, cu lucrări din arhive radio occidentale, se distinge cel intitulat „Vegh în limba lui maternă”, în care sînt reunite în principal piese de Zoltan Kodaly și Bartok, alături de un florilegiu de lucrări ale clujanului ce i-a fost profesor și ulterior prieten, Sandor Veress: Patru piese transilvănene, Concertul pentru vioară și orchestră și, remarcabilul Concert pentru Cvartet de coarde și Orchestră, păstrat în arhivele Radioului elvețian și pe a cărei muzică se încheie rubrica de astăzi.
