Să nu fie cu supărare dacă voi reboteza cea de-a IX-a Reuniune... prin Regalul Teatrelor Naționale Românești, și asta grație spectacolului Regele moare, montat de Teatrul Național „I.L. Caragiale” din București, cu Mariana Mihuț și Victor Rebengiuc în mare formă, jucat pe scena Teatrului Național „Mihai Eminescu” în seara de marți, 10 septembrie, pe care i-am revăzut a doua zi, miercuri 11 septembrie, la lansarea albumului Regele nu moare, de Florin Ghioca din foaierul T.N.M.E. (ierte-mi-se că forțez o comparație pornind de la această dată, înscrisă à tout jamais în calendarul secolului al XXI-lea – cei doi protagoniști au fost Turnurile Gemene ale spectacolului, care însă au rămas în picioare, și chiar au ridicat sala în picioare!).
Scris în 1962, pe când Eugène Ionesco (1909 – 1994) abia trecuse de 50 de ani, Regele moare este nu doar una dintre creațiile majore ale dramaturgiei secolului XX, ci și un text-cult & text canonic al teatrului contemporan. Nu oricine îl poate monta, nu oricui i-i dat să joace rolul Regelui, și cu atât mai mult – la o vârstă venerabilă! Cu atât mai admirabilă prestația dlui Victor Rebengiuc (n. 10 februarie 1933), care face un rol de mare angajament fizic și spiritual, rostind cuvintele ionesciene de parcă tocmai atunci, pe scenă, i se nasc pe buze; vorba lui Julian Barnes: „Să ai mereu gustul morții în gură și numele ei pe limbă. Să anticipezi moartea în asemenea manieră, încât să te eliberezi de servitutea ei: mai departe, învățându-i pe alții cum să moară, îi înveți cum să trăiască” (Nimicul de temut, Nemira, 2009); cu atât mai înduioșătoare duritatea cu care Mariana Mihuț (n. 7 noiembrie 1942), în rolul reginei Marguerite, îl face să conștientizeze nu atât pe regele, cât pe omul Bérenger, iminența sfârșitului. Niciodată textul n-a fost rostit – în românește, cel puțin, chit că păstrez în memorie formidabilul spectacol al Teatrului „Eugène Ionesco”, din anii 1990, cu Petru Vutcărău, Ala Menșicov și Lenuța Chioibaș de neuitat! – mai simțit & trăit, și încă din imediata proximitate a Nimicului de temut. (De la Gustave Flaubert citire: „Totul trebuie învățat, de la scris la murit”; și replica lui Mihai Eminescu: „Nu credeam să-nvăț a muri vrodată”.) Recunosc cu mâna pe inimă – pe durata întregului spectacol mi-a fost frică să nu se încheie brusc înainte de replicile finale, iar cele câteva zeci de secunde din clipa în care a căzut cortina, pe întuneric, și până au ieșit la rampă actorii să se închine, mie unuia mi s-au părut nesfârșite. (Ierte-mi-se această digresiune lirică – britanicul Brian Moore se temea că nu va apuca să ducă la bun sfârșit romanul la care tocmai lucra; ei bine, scriitorul a murit pe când scria la un roman despre Arthur Rimbaud, poetul „care și-a luat toate măsurile de siguranță că nu va pieri la mijlocul unei strofe, abandonând literatura cu mult înaintea morții”.) Într-un final, pe scenă a urcat dna Maia Sandu, pentru a le înmâna celor doi protagoniști, Mariana Mihuț și Victor Rebengiuc, Ordinul de Onoare; și iată așa Republica Moldova a avut, preț de o seară, un Rege, o Președintă și două Regine pe prima scenă teatrală a țării.
Peste o zi, în seara de joi 12 septembrie, s-a jucat – în premieră – spectacolul Grădina de sticlă, după Tatiana Țîbuleac, regie Petru Hadârcă, și tot în prezența dnei Maia Sandu, președinta Republicii Moldova, care a urcat iarăși pe scenă pentru a-l decora pe Petru Hadârcă, directorul Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Chișinău, cu Ordinul Republicii, iar pe actorul român Emil Boroghină, de la Teatrul Național din Craiova, cu Ordinul de Onoare – Reuniunea Teatrelor Naționale Românești ia turații și va continua până pe 22 septembrie, luna în care la Chișinău se mănâncă – dimineața, la prânz, la five o'clock și la cină – teatru pe pâine.
