Laureat la doar 40 de ani al Premiului Goncourt (La Nuit sacrée, 1987), pentru ca în 2008 să integreze, la rându-i, prestigiosul juriu francez, marocanul Tahar Ben Jelloun (n. 1947, Fes) se făcea cunoscut în 1985 cu L’enfant de sable, acum tradus şi-n română: Copilul de nisip, Nemira, 2020. Liniile de forţă ale viitoarelor sale scrieri se citesc, ca-n palmă, în acest roman de succes, primul dintr-o lungă serie ce va culmina cu Căsătorie de plăcere.
Pe mai multe voci – y compris, una venind d’outre tombe (e vorba de un caiet ce conţine jurnalul protagonistului) –, se spune povestea lui Ahmed, cel de-al optulea copil al unei familii ce avea deja şapte fete, şi care, chiar dacă se naşte fată, tatăl îl declară băiat şi îl creşte ca pe-un bărbat ce urmează să-l moştenească, fără să-i pese de ruptura interioară ce i-o provoacă acestuia (acesteia, de fapt). La rându-i, Ahmed intră în joc, devenind la moartea tatălui, „bărbatul casei”, cu tot ce rezultă din asta într-o societate tradiţională musulmană – şi chiar îşi ia nevastă, Fatima, singura care-l citeşte fără greş: „Am ştiut întotdeauna cine eşti (…) Suntem femei înainte de a fi infirme sau poate suntem infirme pentru că suntem femei”, rămânând la scurt timp văduv(ă). De-acum încolo, biografia-i se întoarce în legendă, şi ea spusă pe mai multe voci – Salem, Amar, Fatuma, Trubadurul orb ş.a., nu în ultimul rând cea a protagonistului: „…mă simt eliberat, da, disponibil pentru a fi femeie. Dar mi se spune, eu îmi spun că mai întâi va trebui să mă întorc în copilărie, să fiu fetiţă, adolescentă, tânără îndrăgostită, femeie…”, şi ceva mai jos: „Să fii femeie este o infirmitate naturală, cu care toată lumea se împacă. Să fi bărbat este o iluzie şi o violenţă pe care totul o justifică şi o privilegiază. Să fii, pur şi simplu, este o provocare”, şi la persoana a treia: „Când bărbat, când femeie, personajul nostru îşi recâştigă pe zi ce trece fiinţa”. (Mă opresc aici, ca să nu stric povestea, absolut luxuriantă, care prinde aripi de basm, în cea mai pură tradiţie arabă a celor O mie şi una de nopţi.)
Bine zis: „Cartea este o casă în care fiecare fereastră e un cartier, fiecare uşă, un oraş, fiecare pagină e o stradă; este o casă de formă, un decor de teatru, unde luna e reprezentată de un cearşaf albastru, întins între două ferestre, şi un bec aprins. O să locuim în această casă mare”.
1 august ’22
