Pe 8 aprilie curent, Emil Cioran ar fi împlinit 111 ani; ce intuiţie a propriului sfârşit – pe un pat de spital din Paris, delirând… româneşte! – trebuie să fi avut, atunci când nota în Caiete: „Pe măsură ce îmbătrânesc, mă simt tot mai român. Anii mă reîntorc la originile mele şi mă reafundă în ele”. O recitire „în oglindă” – y compris, a limbilor în care filosoful nostru şi-a scris opera – face ieşeanca Simona Modreanu, într-un studiul bilingv Cioran ou la chance de l’échec / Cioran sau norocul neîmplinirii, Editions Unicité, 2021, ca pentru a pune în valoare, odată în plus, acel Double Je al autorului („În omul Cioran, răsturnarea biografică pe care a trăit-o a deschis o rană care a sângerat până la sfârşit...”).
„Ar trebui să-l citim pe Cioran contra lui Cioran”, afirmă autoarea noastră, după ce că i-a consacrat mai multe studii academice, în română (Cioran sau rugăciunea interzisă) şi franceză (Le Dieu paradoxal de Cioran, Editions du Rocher, 2003; Cioran, OXUS, 2003), dar ce lectură pasională – un adevărat discours amoureaux de „nebună întru Cioran” – ne propune de data asta: „A rămas toată viaţa un gânditor privat, uneori poznaş, alteori odios, mereu paradoxal, liber, deşi luciditatea şi claritatea fluidă a spiritului său i-ar fi permis să ocupe prim-planul scenei, să devină o voce a cetăţii, un intelectual public”, reuşind în cele din urmă „să-şi rateze viaţa somptuos, în toate sensurile formulei (…) de eficienţă profesională şi de ambiţie cumulativă” – nu şi „pe plan spiritual, [unde] orice suferinţă reprezintă o şansă (…). Şi această şansă nu a ratat-o. Aplicându-şi o mutilare lingvistică, renunţând de bună voie la limba română, o limbă barocă, fantezistă, inconsecventă, cu arome de soare şi de bălegar, cum îi plăcea să o descrie, flagelându-se pentru a-şi înghiţi strigătul, procustizându-şi elanurile explozive pentru a le face să intre în «cămaşa de forţă» a limbii franceze (memorabilă formula lui Cioran, din Caiete: „Să treci de la română la franceză e ca şi cum ai trece de la rugăciune la contract”, nota mea), el îşi oferă şansa unui eşec estetic”.
Cât despre titlul cărţii, tot dinspre română spre franceză trebuie citit: „Limba este o lume şi creează o lume. A se vedea nenorocul românesc. Un cuvânt cioranian prin excelenţă care (…) nu se lasă exportat în toate nuanţele sale. Nenoroc este şi o mărturie de neputinţă, de împovărare, de mânie, de nostalgie nerostită, de neînţelegere şi acceptare neresemnată în acelaşi timp. Nenoroc e Iov tradus în română. Iar Iov este Cioran”. (Tradus, la rându-i, în „Cele zece dez-ordine” – alias gravuri, realizate în 1988 la Bucureşti – ale Wandei Mihuleac, ce întregesc acest „cel mai frumos portret (verbal & nonverbal, nota mea) al lui Cioran”.)
4 aprilie ’22
