Sergiu Burcă: s-a născut la 8 iulie 1961 în satul Ciutulești, raionul Florești. A absolvit Facultatea de Litere a Universității de Stat din Moldova și a urmat un Program de Master în Relații Internaționale la SNSPA, București. A fost deputat în Parlamentul Republicii Moldova (1998 – 2001). Publicist și dramaturg, expert în relații publice și comunicare.
Luni
Ritualuri matinale obișnuite. Mă trezesc din somn. Mă ridic din pat. Îmi bag picioarele... în șlapii de baie. Intru în baie. Mă privesc în oglindă. Încă mă recunosc! Mă spăl pe dinți. Mă bărbieresc. Ies din baie. Merg la bucătărie. Îmi fac o omletă. Dacă nu am ouă, nu-mi fac omletă. E dovedit științific că omleta se face cu ouă. Pot s-o fac și cu un singur ou, dacă nu am două sau mai multe. Sau pot să mă împrumut de la vecini cu niște ouă. Iar seara bat la ușa lor. Dacă sunt acasă, ei deschid, iar eu le spun respectuos: iată, v-am adus ouăle. Iar dacă nu deschid, mă gândesc că poate nu-s acasă, poate dorm sau poate au murit. Și atunci le las un bilețel: „V-am pus ouăle la congelator. Nu vă faceți griji. Vi le dau proaspete mâine dimineață”. Îmi fac cafeaua. Deschid fluxul de știri. Butonez, butonez. Nicio revelație. Numai știri de rahat. Bine că nu miroase de la ele ca atare. În fine, iată o știre bombă: șeful statului a avut o întrevedere misterioasă cu un bărbat în pădurea seculară a neamului. Și nu cu un bărbat oarecare, ci cu un omolog, cu un Ștefan cel Mare al Doilea, cum ar veni. Dar oare ce a fost mai înainte de acest eveniment epocal? Cum s-a pregătit Ștefan cel Mare Întâiul de întâlnirea cu omologul său? Ia să dăm puțin filmul înapoi. Încă puțin. Gata. Și ce vedem noi aici? Vedem cum o șleahtă de milițieni mătură asfaltul cu un veteran de război. Încă nu v-ați prins? Chiar nu vă spune nimic imaginea asta? Nici mediatizarea ei excesivă? Nici violența disproporționată a milițienilor? Ei bine, așa își trimit domnitorii moderni semne de profundă încredere și aleasă prețuire înainte de un randevu, așa își aștern unul altuia covorul mov – pe suferințele poporului, pe oase de martiri.
Marți
Sună telefonul. Sunt încă sub duș, dar zic să văd, poate e ceva important. După prefix, e un apel din Suedia. Câteva secunde ezit să răspund, iar prin minte îmi trec tot felul de scenarii. În fine, răspund. Aud un halo mieros. Știți accentul acela al moscoviților care întind prea mult vocala "a"? Cam așa sună și acest halo în suedeză, numai că mai mieros decât zdrasti.
Erika ringer. / Erika la telefon.
Ce ușurare! Opresc dușul și verific dacă nu e pornită camera video. Cu Erika ne-am cunoscut vara trecută, prin iunie. Ea venise în Cluj pe câteva zile, într-un proiect. Am luat-o de la aeroport după miezul nopții. În seara aceea eram pe Uber și făceam a treia cursă spre aeroport, dar asta de la urmă n-am s-o uit mult timp. Cât am mers până la hotel, ea a tot vorbit la telefon. Își regla niște conturi cu cineva... părea să fie soțul ei, dar o făcea de o manieră foarte brutală. Am mai văzut suedezi înjurând, așa că mi se părea ceva familiar. Erika nici nu bănuia că are de față un martor, credea că sunt doar un șofer, așa că îi dădea pe de-a dreptul. În viața mea n-am văzut o femeie blondă atât de înfuriată. La destinație, când să coboare, i-am īntins mâna și mi-am permis să mă prezint în bruma mea de suedeză. Drept că îmi luase ceva timp ca să formulez în minte mesajul:
Tack för att du valde att resa med mig. / Vă mulțumesc pentru că ați ales să călătoriți cu mine.
Erika făcu ochii mari:
Va? Pratar du svenska? Jättebra!
Bine că a vorbit scurt și sacadat... așa am înțeles totul. Era bucuroasă, evident. Brusc, m-a întrebat dacă pot să o conduc la vreun local unde să servească ceva. Sigur, i-am zis. Clujul e viu toată noaptea. Apoi m-a întrebat dacă pot s-o aștept până își lasă bagajul în cameră. Ce era să zic? Când mai prind o ocazie ca asta pentru a-mi exersa suedeza? În câteva minute Erika a revenit. Am ieșit de pe aplicație și am luat-o spre Piezișă (o locație tare interesantă). Am intrat într-un pub plin ochi de studenți. Erika vroia să bea ceva de-a casei și atunci i-am recomandat pălincă din aia de-îți-sar-ochii-amândoi-pe-o-bortă. Și Erika a servit pălincă, multă pălincă. Eu - doar limonadă. Apoi am făcut ture prin oraș. Am vorbit cu ea atâta suedeză, că m-au durut mâinile încă mult timp după aceea. Ce să zic, a fost o noapte albă, așa cum sunt nopțile suedeze prin iunie. Către dimineață, în drum spre hotel, Erika a adormit pe bancheta din spate. Nu m-am încumetat să-i întrerup somnul. Am găsit un loc în parcarea hotelului și am așteptat acolo până s-a trezit...
Azi, Erika m-a sunat dintr-un motiv aparent banal: m-a rugat să-i aduc aminte cum se numește băutura pe care a consumat-o în exces atunci, pe Piezișă. Și mi-a mai spus, ca printre altele, că a divorțat și că ar dori să revadă Clujul. I-am spun că este binevenită oricând. Lycka till, mi-a zis ea. Lycka till, i-am răspuns eu. Și cu asta, basta. Ciudat apel. Oricum, am la ce mă gândi.
Miercuri
Acest arsenal, mai devreme sau mai târziu, va exploda
Mă uit cu groază la imaginile dezastrului din capitala Libanului. Exploziile care au spulberat ieri seara Beirutul arată cât de fragilă este lumea în care trăim. Viața pe Pământ ar putea să dispară într-o clipă, și nu din cauze exterioare, ci din vina Omului, din vina acestei specii ciudate care pretinde că are origini divine, dar, de fapt, are morbul autodistrugerii în sânge. Există în lumea teatrului o axiomă care spune așa: dacă în primul act arătăm o armă pe scenă, până la sfârșitul spectacolului arma aceea trebuie să împuște. Tot așa e și cu uriașul arsenal militar creat de om și care există la momentul de față pe Terra. Acest arsenal, mai devreme sau mai târziu, va exploda. Și nu va mai rămâne piatră pe piatră. Vedeți cât de repede ni s-a impus la nivel global o igienă a mâinilor. Dar cum rămâne cu igiena minții celor care conduc țări, guverne, dar și a celor care se lasă conduși în acest hal? Cum și când igienizăm gândirea speciei umane, pentru că de asta depinde totul? Nu există în întregul univers o forță mai mare decât gândul omului. Gândul te poate înălța sau te poate ucide. Depinde cum gândești. Germenele oricărui război se află la început în mintea unui om sau a unui număr infim de oameni. Nu a existat o conjuraţie a căprioarelor la originea Primului Război Mondial. Nu elefanţii, nu tigrii şi nu mistreţii au declanșat cel de-Al Doilea Război Mondial. Animalele nu au declanşat niciun război regional sau planetar. Şi pentru asta, ar trebui să le ridicăm monumente. Noi, animalele de oameni, ar trebui să le ridicăm animalelor de animale monumente.
Joi
Azi sunt predispus melancolic. De fapt, melancolia este pâinea mea de toate zilele de când mă știu. Asta mi se trage, probabil, din copilărie. Când aveam un an, intrasem într-o comă profundă din care părinţii nu mă mai puteau scoate cu niciun leac. Nici nu muream, nici nu înviam. Felcerul spunea că nu mai e nimic de făcut. „E terminat, sărmanul!”. În disperare, părinții mei au recurs la o metodă băbească. Au săpat un mormânt, un mormânt adevărat, în cimitirul satului, un mormânt care ar fi putut să fie de atunci locul meu de veci. M-au învelit într-un cearșsf si m-au legănat peste groapă. După această procedură, am deschis ochii. Sufletul mi se lipise de trup. Ezitarea luase sfârșit. Compromisul meu cu viața fusese încheiat. Bine, voi trăi - poate că aşa s-ar fi exprimat aburul acela șovăielnic care era sufletul meu. Și am început să trăiesc. Dar cum? Ca unul care și-a sacrificat propriul neant de dragul vieţii. Oare nu cumva stările astea de melancolie izvorăsc din sentimentul ca aș făcut o concesie prea mare vieţii? Poate fi.
După amiază, mă gândesc să fac puțină ordine în amintiri, prin însemnările aruncate vraiște, prin cioburile acelea de gânduri. Mă tentează să mai fac niște retușuri la un text mai vechi despre teroarea bunului simț, să văd dacă mai e ceva de adăugat la portretul omului de bun șimț. Mă întrebam, cu ani în urmă, și mă întreb și astăzi, de ce bunul șimt devine la un moment dat o povară pentru omul de bun șimț, care are cei șapte ani de-acasă, a fost primul în școală, primul la facultate, pentru ca mai apoi să ajungă ultimul, împins la marginea societății de nesimțirea care stă în capul mesei? De ce oamenii de bun simt care produc valori perene pentru semenii lor și pentru umanitate ajung să trăiască la limita sărăciei ori sunt tratați cu uitare și dispreț?
Vineri
Unde a dispărut realitatea aceea în care tocmai am fost?
Ce senzație ciudată ai atunci când te trezești brusc dintr-un vis foarte lucid, cu locuri, personaje și întâmplări foarte reliefate. E acel moment când tragi de tine ca să vezi dacă ești aici, dacă ești real. Da, sunt aici, în patul meu, și sunt cât se poate de real. Iată și țânțarul pe care l-am strivit pe perete înainte de somn. Ce altă dovadă îmi mai trebuie? Da, dar acum câteva clipe, eram cu totul în altă parte, într-o altă realitate. Mă întreb cum e posibil așa ceva? Unde a dispărut realitatea aceea în care tocmai am fost? Cine a creat-o? Dar a dispărut sau există independent de mine, ca un univers paralel în care eu îmi urmez un alt destin, trăiesc o altă viață?
Cândva obișnuiam să-mi notez visele care mi se păreau mai interesante. În unul din ele, îmi apăru mama într-un context familiar. Și ea zicea așa, repetând obsesiv: “15 ani... toți vor trece și eu voi muri”. Visul l-am notat în 1987, mama a decedat în 2002, adică exact peste 15 ani. Prin ce miracol mi s-a transmis această informaţie genetică atât de exactă, nu voi şti poate niciodată. Un lucru e cert: creierul uman este misterul misterelor.