Dacă ar fi să aleg o sintagmă spre a insufla puţin optimism în aceste vremuri de restrişte, aş opta pentru Contează pe mine, Polirom, 2017, ultimul roman al lui Serge Joncour, „un scriitor fascinant şi abil, [care] ştie ca nimeni altul să evoce viaţa contemporană şi neajunsurile ei, fricile celor din jur şi frumuseţea sufletelor” (Télérama).
Or, ca să-şi ascundă unul altul fricile, iar apoi să le facă – la fel, unul altuia – cunoscute, Ludovic, un recuperator de datorii de 46 de ani, care consideră că „datoria conduce lumea şi că principala miză este fie să ţi se plătească, fie să plăteşti datoria”, şi Aurore, o stilistă care-şi vede ameninţată afacerea de către partenerul ei, se aruncă unu-n braţele celuilalt, şi astfel îşi descoperă sufletele. Nu-i mai puţin adevărat că, la început, „femeia aceasta reprezenta tot ce detesta el mai mult la Paris, tot ce-l respingea”, şi nici ea, mamă a doi gemeni şi având un soţ american în plină ascensiune profesională, n-are prea multă încredere în bărbatul de la scara C. Când însă ajung să se atingă, la început timid, apoi c-o pasiune dezlănţuită, totul se schimbă, şi pentru ea: „Lipindu-se de acel bărbat, aruncându-se în braţele lui cu forţa care-i mai rămăsese, ea îmbrăţişa iubirea şi diavolul, frica şi dorinţa, moartea şi veselia (…) Din ziua aceea se ştia legată iremediabil de acest bărbat, de fapt erau înlănţuiţi, cetluiţi, uniţi…”, şi pentru el: „se lăsă înghiţit de sărut, femeia era acum un vertij în apele căruia se pierdea, care-l depăşea, venea de afară, haina, pielea, faţa erau proaspete, la fel şi răsuflarea…”; iar după ce face moarte de om de dragul ei, „totul i se trăgea de la ea, totul era din vina ei, îl atrăsese de la bun început în acea spirală fatală, doar că-i vântura pe la nas cu o viaţă la care el nu avea acces, asupra căreia n-avea nici o putere…”.
„Contează pe mine!”, îi spune femeia la un moment dat, când totul pare pierdut, şi tot ea recunoaşte prima, în forul ei interior, „îl iubesc mult mai mult decât îşi închipuie el, nici nu poate bănui cât de mult, ca să nu-l înnebunesc nici măcar nu-i voi spune” – şi cu asta, această „poveste minunat scrisă, de o sensibilitate rară” (L’Express) intră în regim de aşteptare, finalul deschis al romanului lăsând loc de „va urma”.
13 iulie ’20
