În Financial Times (FT), biblia jurnalistică a bancherilor din The City, cartierul financiar din Londra, ziarul acela british arhetipal, tipărit cu afectare asumată pe hârtie couleur somon, există dintotdeauna o foarte serioasă rubrică… culinară!
Acum ceva timp, omul care ține acea rubrică despre mâncare a dat o lecție de jurnalism și bloggereală întregii planete, povestind cum și-a distrus el o vacanță în Franța, cu o iubită acră și căreia nu-i plăcea nimic: mâncarea, chelnerii agresivi, muzeele închise, grevele gunoierilor etc.
La întoarcere spre Pas-de-Calais și tunelul de sub Canalul Mânecii — Franța poate fi și doar o autostradă monotonă și scumpă, dacă vanitatea ta a dorit să te duci acolo conducând o mașină cu volanul pe dreapta — ea tot bombănea nemulțumită în mașină, in drum spre ferry sau tunel, că uite, ea încă n-a mâncat în Franța o omletă adevărată. O omletă franțuzească. Pleacă din Franța, și voilà și poftim că el nu i-a găsit o omletă!
La о stațiе de benzină, unde o Madame picardă grasă și nesurâzătoare îți face plinul, iar tu vezi o masă de plastic cu două scaune în marginea autostrăzii, bunul jurnalist de la FT a întrebat excedat dacă nu cumva fac omletă acolo.
Sigur că da, bien sûr, oui Monsieur, le-a răspuns acru patroana stației de benzină, care i-a instalat, placidă, lângă autostradă, zvârlinndu-le tacâmuri de plastic…
… ca după un timp nesfârșit, șezând ei în gazele camioanelor ce goneau pe lângă măsuța de plastic, pompista să le aducă cea mai magică și minunată omletă pe care o mâncaseră vreodată.
Am pierdut acel articol din Financial Times (era de acum ceva ani și îl decupasem din ziar), dar perfecțiunea omletei descrisă acolo se situa dincolo de îndoială sau imaginație: avea marginea circulară ușor crocantă, în vreme ce centrul, încă puțin bălos, dar umflat și de culoarea soarelui în diminețile în care afli că ai scăpat de fisc, prezenta suficientă consistență, rămânând în același timp pufos și exaltant.
Nevasta jurnalistului a tăcut tot drumul de întoarcere spre Anglia (“perfidul Albion”), ca după aceea să îl bată insistent la cap că nu s-a gândit să ceară rețeta omletei.
Excedat, molatecul și supusul scriitor n-a protestat în fața agresiunii verbale și a reproșurilor, ci a scris la pompa de benzină din Franța, regăsind adresa după ce a combinat adresa de pe tichetul de benzină cu imagini de pe Google Earth și după o cerere oficială la MI6, serviciile secrete britanice.
La vreun an după aceea, a primit o scrisoare în franceză, scrisă de mână, pe hârtie refolosită, în care solida matroană de la stația de benzină din Franța îi răspundea așa:
Monsieur,
Mi-ați făcut onoarea de a mă întreba care e procedeul meu secret pentru a face omleta. Ei bine, el este următorul: sparg trei (3) ouă într-un recipient și le bat ușor, după care arunc puțin unt într-o tigaie pe foc rapid. Vărsând amestecul de ouă bătute peste unt, am grijă, prin câteva rotații, ca omleta să nu se prindă. Când constat că e gata, iau tigaia de pe foc și o răstorn în farfurie.
Iată… secretul e simplitatea absolută. Iar Financial Times rămâne unul din ziarele mele preferate.
