Un roman pe cât de rafinat (dublu rafinat – ca alcoolul pur!), pe-atât de tulburător, Forţa iubirii. Odă familiei mele, al suedezei Sara Stridsberg (n. 1972), Rao, 2020, şi care „produce… fericire pură!” (Politiken), în ciuda atmosferei din carte – suntem într-un spital de psihiatrie, care a funcţionat între 1932 şi 1995, iar naratoarea Jackie e fiica unuia dintre pacienţi, Jim, alcoolic cu porniri suicidare („…luase toate somniferele şi le băuse cu o sticlă de coniac”). Aşa că Oda… se-ntoarce, nu de puţine ori, în Requiem, c-o fi vorba de pacienţi (Vita, Sabina ş.a.) sau de instituţia medicală propriu-zisă, spitalul din Beckomberga („Uneori mi se are că epoca spitalului a coincis cu statul social, din 1932 până în 1995”).
„Jim: Trebuia să te asiguri tot timpul că erai exact la distanţa dintre viaţă şi moarte, atât de departe de viaţă, încât să începi să semeni cu un om mort, atât de aproape de moarte, încât să simţi fiorul lichid al fricii pe şira spinării…” – altminteri, toate personajele par să funcţioneze în acest regim dublu, mereu gata să facă pasul fatal; printre ele, Jim face figură aparte: „Arăta de parcă s-ar fi îmbrăcat pentru propria înmormântare. Şi lumina pe care o avea mereu nu mai este. (…) Fără femei şi alcool, fără strălucirea pasiunii sexuale pentru distrugere, din el nu mai rămâne decât cenuşa, un trup bătrân într-un costum prea mare” – detaliu reluat, într-un registru superior, peste alte câteva pagini:
– Pot vedea în interiorul tău, spune Sabina, mişcându-se înapoi în braţele lui.
– Ce poţi vedea?
– O inimă care este prea mare. Nu este loc pentru ea. Bei ca s-o faci mai mică. Îmi pare rău, dar asta nu va ajuta. Ai putea să-ţi scoţi afară măruntaiele şi inima la fel – şi tot te-ar durea.” (Pentru ca apoi să se revină în punctul de plecare: „Dar Jim bea din ce în ce mai mult şi acum alcoolul îi schimbă caracterul. Sângele din venele lui curge mai lent, nu mai are nici o lumină, doar o scânteiere iritată şi apatică, care îl înţeapă pe sub piele. (…) Din când în când, în oglinda din baie, Jim vede un soare negru”. Şi tot el, pe final: „Sunt bine. Viaţa este o operă a durerii”.)
La polul opus de romanul-cult Moscova – Petuşki al rusului Venedikt Erofeev, romanul suedezei Sara Stridsberg Forţa iubirii are aceeaşi forţă (întunecată!) de seducţie, dând literaturii un personaj memorabil, Jim, un soi de frate de pahar al neuitatului Venicika. Într-un cuvânt, e tare!
29 martie ’21
