În timp ce încerc să încadrez uriașa clădire cu aparatul de fotografiat, Cahil, profesor de limba turcă la un liceu din Erzurum, îmi spune că moscheia din fața mea a fost construită pe terenul vechiului cimitir armean din Adana.
Cahil a venit în vacanță la părinții lui, care locuiesc în oraș, dar care, vara fug de căldura umedă și insuportabilă din Adana la casa lor de vacanță aflată la mai puțin de 70 de kilometri, undeva pe malul Mării Mediterane.
Moscheia Sabanci poartă numele unei familii foarte bogate din Turcia, a cărei avere a fost estimată de Forbes între 20 și 30 de miliarde de dolari. Întemeietorul imperiului Sabanci, un țăran din apropiere de Kayseri lucra pe una din marile culturi de bumbac din jurul Adanei, când a început genocidul împotriva armenilor, iar terenurile și casele lor au fost confiscate și date turcilor. Profitând de vremurile tulburi și de proprietățile rămase fără stăpân, tânărul culegător intră în comerțul mare cu bumbac. Apoi, la începutul anilor 1950 își deschide propria bancă la Adana, propria companie de asigurări, societăți de textile și alimentare. „Nimeni nu aprofundează trecutul familiei Sabanci”, îmi spune Cahil, „fiindcă, între timp familia deține fundații care oferă finanțări pentru cercetători, școli și chiar o universitate. În plus, bătrânul Sabanci nu a făcut decât să ia ceea ce i s-a oferit”.
Averea moștenitorilor continuă să crească, dar nimeni din familia Sabanci nu pare dispus să dea o parte din bani, într-o formă sau alta, pentru familiile armenilor omorâți aici sau obligați să-și părăsească proprietățile și să fugă unde văd cu ochii.
E primul turc întâlnit care vorbește cu empatie despre armeni și despre consecințele genocidului de la începutul secolului 20. Îmi exprim mirarea. Cahil își aduce aminte cu voce tare despre lunga lui perioadă de ignoranță: „Știi, Cahil înseamnă literalmente cineva tânăr și inocent, dar eu am fost de-a dreptul prost și am înghițit toată propaganda împotriva armenilor fără să-mi pese, fără să mă pun în pielea lor, am luat totul ca pe un fapt istoric întâmplat foarte demult și care nu are legătură cu mine”.
Nu se gândise niciodată că ceea ce facem în fiecare zi contează în istoria viitoare și că viața fără întrebări despre trecut și viitor e ca o apă stătută cu miros urât. „M-am trezit doar când am aflat că sunt și eu parte din această istorie prefabricată, dar încă nu sunt pregătit să mi-o asum cu voce tare”. Cu doi-trei ani înainte ca tatăl lui să moară a început în Turcia un val de mărturisiri ale unor reprezentanți ai elitei culturale, care au declarat public că provin din familii armenești.
Se întâmpla cam în urmă cu mai bine de zece ani, când, spre exemplu, cunoscutul câtăreț de rock Yaşar Kurt și-a luat numele de botez Arşak și a vorbit despre originile sale armene. Cahil a aflat astfel că bunicul lui care avea opt-nouă ani se pierduse în 1915, când armenii fuseseră izgoniți din Adana și mulți dintre ei chiar au murit în masacrul care a avut loc. S-a ascuns pe unde a putut, până s-au liniștit apele și apoi, printr-o întâmplare fericită, înainte să ajungă la orfelinat a fost luat de o familie de turci, care mai avea trei fete și doi băieți.
A crescut împreună cu ei, a devenit musulman, a fost învățat să meargă în fiecare vineri la moscheie, la 12 ani i s-a pus Coranul în brațe, să-l citească și să-l discute cu imanul din vecini. Familia voia să facă din el un bun musulman.
A fost dat la liceu și fiindcă era deștept a ajuns profesor de matematică. S-a însurat cu o turcoaică frumoasă și a încercat toată viața să uite amintirile dure ale copilăriei. Nu a vorbit cu nimeni despre ele, fiindcă îi era prea frică. Oricând puteau să-i facă orice dacă descopereau că nu e turc din tată în fiu.
Totuși, când a împlinit 85 de ani le-a povestit celor doi fii ai săi, unul dintre el fiind tatăl lui Cahil, care avea deja 50 de ani, despre descendența lor. Să știe cine sunt și de unde vin, dar să țină pentru ei. „Asta e, sunt un cripto-armean, cum se spune, un armean ascuns, am crescut însă într-o familie turcească, sunt musulman, tatăl meu a fost musulman și chiar bunicul meu după ce a rămas orfan”, se justifică inutil Chil. Nu vrea să se transforme în armean, pentru că nu se simte astfel, nu vrea să-și piardă familia pe care o are, pentru o alta, care poate nici nu există, vrea să rămână ceea ce este, dar în același timp viața lui a căpătat un sens mai important decât lupta pentru confort, să afle adevărul despre ce s-a întâmplat și să scormonească prin documente, poate, poate va găsi ceva.
Nu vrea să-și schimbe viața, ca scriitorul Ahmet Abakay, care a fost izolat de familie după ce a publicat volumul „Ultimele cuvinte ale Hoșanei”, despre descendența armenească a mamei sale. O poveste asemănătoare cu a bunicului lui Cahil, plină de ascunzișurile în care a trebuit să trăiască, împrumutând alte cuvinte, alte haine, altă viață.
