În Turcia, pandemia a provocat criza economică și probabil „i-a clătinat scaunul regelui nostru, care nu va mai câștiga alegerile din 2023”, spune sigur pe el Altan, preparator la Universitatea din Afyon. Pentru el epoca Erdoğan părea fără sfârșit pentru că îl ține blocat pe un post minor din rațiuni politice: „doar cei care sunt cu partidul de guvernământ avansează și chiar și ei trebuie să dea dovezi permanente de loialitate”.
Ar fi vrut să plece din acest orășel prăfuit, dar nu are cum. Afyon are peste 120.000 de locuitori, dar viața culturală și intelectuală e provincială și chiar universitatea e ca un fel de liceu prelungit, crede profesorul.
Îl întreb dacă s-a vaccinat și îmi răspunde că nici nu vrea să audă de așa ceva, pentru că efectele vaccinului sunt mai rele decât coronavirul. „Omenirea –zice el – a trecut prin sute de epidemii fără să se vaccineze”.
Dincolo de criza economică, pe stradă pandemia nu se simte. Cu toate că măștile sunt obligatorii și pe stradă și în spațiile închise, foarte puțini sunt cei care le poartă. E, însă, obligatoriu ca toată lumea să aibă descărcat în telefon codul HES, care arată doar dacă purtătorul codului a fost luat în evidență la vreun spital cu infecție de coronavirus. Fără acest cod nu poți cumpăra bilete pentru autobuze interurbane și, teoretic, nu poți intra în marile spații comerciale.
Totul rămâne la nivel teoretic, pentru că dolmuș-urile, un fel de maxitaxi, dar mai vechi, sunt peste tot și sunt mereu pline ochi. În dolmuș plătești cu banii jos, la coborâre și nicimăcar nu primești în schimb un bilet. Înăuntru e mult prea cald și nimeni nu poartă mască, doar șoferul când vede poliția. Ce-i drept nici în autocare, unde este aer condiționat nu poartă nimeni mască.
Afyon e capitala opiumului și a stabilimentelor SPA. Am ajuns aici seara înainte să se întunece și în fața autogării m-am grăbit să prind un taxi. I-am arătat adresa hotelului unde vreau să merg primului taximetrist ieșit în cale, dar după ce a citit-o s-a uitat nedumerit și a sunat după un confrate. Amândoi priveau telefonul meu și vorbeau precipitat dând din umeri. Au mai chemat și alți șoferi fiindcă nu înțelegeau, poate adresa a fost scrisă greșit, m-am gândit. Și probabil așa au crezut și ei. Era deja un grup mare în jurul meu de bărbați transpirați și agitați. Între timp s-a făcut aproape noapte. Unul dintre șoferi îmi tot arăta două degete, vorbind tare și cu cu saliva țâșnindu-i la fiecare cuvânt.
Niciunul dintre ei nu purta mască. Înțeleg, în cele din urmă, că în oraș ar putea fi două hoteluri cu același nume și că acest lucru îi nedumerea. Unul dintre ei vrea să-mi ia telefonul să vadă mai bine. Nu-l las, însă, din mână. Măresc textul cu adresa și încerc să le spun că doar vreau să merg acolo și în cele din urmă, unul dintre ei îmi ia rucsacul din spate și îl pune în portbagajul mașinii sale. De fapt, taximetriștii cunosc bine mai degrabă hotelurile tip SPA, cu apă termală, aflate în afara orașului și care sunt cele mai căutate. În fond, de ce-ai veni până aproape în mijlocul Anatoliei, dacă nu vrei să faci băi și preferi să stai în mijlocul orașului.
Turcii îi spun Afyon, dar se numește Afyonkarahisar, ceea ce înseamnă Fortăreața Neagră a Opiumului, un nume ca o poveste. Până în 2004, denumirea oficială era Afyon, adică Opiu. Apoi, Parlamentul de la Ankara mai adăugat Kara (negru) și Hisar (fortăreață) pentru a schimba conotația oarecum negativă a urbei. Centrul orașului se profilează pe fondul cetății care a fost construită pe dealul din pe rocă vulcanică de culoare închisă.
Pentru a ajunge sus trebuie să treci mai întâi prin vechiul bazar, pe ramificațiile căruia poți găsi strada cârnaților, un produs tradițional și din câte spun localnicii foarte gustos, străzile bijutierilor, ale vânzătorilor de eșarfe și tot așa. Urci pe urmă pe strada din spatele Cetății, care are pe ambele părți case tradiționale armenești, viu colorate, cu un etaj sau două, făcute pe schelet de lemn, adesea din cărămizi de pământ.
Multe sunt abandonate, chiar dacă după genocidul împotriva armenilor fuseseră ocupate de turci.
Urc spre cetate împreună cu o familie din Eskişehir, un oraș aflat la două ore de mers spre nord cu mașina. Vorbesc despre armeni și întreb retoric dacă ar primi înapoi casele, în cazul în care s-ar întoarce. „Păi de ce au plecat?” răspunde capul familiei. „Pentru că au fost forțați” insist. „Așa zisul genocid nu există, dacă la asta te referi”, mă pune la punct bărbatul. Mai sus, casele se refac, cu oarecare grijă la detalii, sunt consolidate și apoi văruite în culorile lor inițiale. Proprietarii lor au ajutat la prosperitatea orașului și au contribuit inclusiv la construirea unei moschei unde se strângeau adepții sufiști.
Cu toate acestea, bisericile armenești sunt majoritatea transformate în moschei, în care nici nu se mai pomenește că ar fi fost vreodată biserici. Existența armenilor în Anatolia tinde să fie escamotată într-o istorie care pare gata să modifice realitatea până la ficțiune. Moartea și expulzarea lor în marșurile forțate, însușirea proprietăților lor de localnicii turci în absența oricărei compasiuni și ștergerea memoriei perpetuează o vină care la un moment dat se va întoarce împotriva Turciei.
Aflat la peste 1000 de metri altitudine, în vestul Anatoliei, orașul e vechi și, înainte de a fi cucerit de armata lui Alexandru Macedon, a fost al hitiților, al Frigiei și al perșilor. În jurul lui se găsesc relicve ale acestor vechi civilizații și sute de ferme, care cresc maci, albi și roșii, cunoscuți și sub denumirea de Papaver somniferum.
E o tradiție veche de sute de ani, spun localnicii, care numesc opiumul și hașhaș. În perioada otomană, regiunea s-a îmbogățit pe seama opiumului brut și a continuat să se dezvolte datorită comerțului cu opiacee până în 1960, când consumul de heroină a început să devină periculos și sub presiune internațională câmpurile cu maci au fost arse. Heroina, derivatul cel mai complicat de obținut din opiu, a fost prelucrată inițial din morfină de către producătorul german Bayer, la sfârșitul secolului al 19-lea, și era recomandată pentru tratarea afecțiunilor respiratorii.
Așa-numita French Connection - filiera franceză -, faimoasă în epocă pentru operațiunile ei pe scară largă, aducea opium ladin Afyon și din Indochia la Marsilia, unde îl transforma în heroină, pe careo ducea apoi cu vaporul în Statele Unite și Canada. Totul a început în 1930 și a atins vârful în anii 60, iar în anii 70 a fost scoasă la iveală întreaga afacere. În 1933, producția de opium a fost declarată monopol de stat în Turcia, dat patru ani mai târziu, președintele turc Kemal Atatürk a vorbit despre opiu ca despre o otravă care circulă prin lume. În 1953, Turcia și alte șase state au fost autorizate de Națiunile Unite să producă opiu, dar sub așa numitul Protocol al Opiumului.
Opiul brut a fost interzis în Turcia, dar culturile au fost reluate în 1974 sub un control strict al licențelor acordate. În prezent, fermierii din jurul Afyon-ului obțin între 500 și 1000 de kilograme pe hectar. Practic, Afyon este cel mai mare producător de opiu farmaceutic din lume. Dar cu toate că extrasul este folosit doar în scopuri medicale, nu înseamnă că bărbații din zonă nu mai fumează. Mai ales cei care se ocupă de culturi, dar nu numai.
E un obicei prea vechi ca să fie abandonat. Recoltarea opiului e complicată, și se face doar în zile însorite și fără vânt, la două săptămâni după ce au căzut petalele macilor și deci capsulele au ajuns la dimensiunea optimă. Apoi se taie capsulele până la jumătate și se colectează așa zisul lapte, care la început e alb, dar foarte repede se transformă în brun, pesemne din cauza aerului. Prin proceduri relativ complicate se obține o pudră cu un procent mare de morfină, care poate fi fumată.
Restul plantei nu se aruncă după cum mi-a explicat Zehra Yilmaz, care se ocupă cu preparea cosmeticelor tradiționale și care îmi dă o sticluță cu ulei din semințe de mac, la care a mai adăugat și alte uleiuri esențiale, și pe care ar trebui să-l folosesc în loc de cremă de seară. Aflu că uleiul este antioxidant și conține forme naturale de vitamina E. Semințele sunt folosite aici și în pâine, nu doar în prăjituri. Frunzele de mac se adaugă în salate, tulpinile împletite se foloseau la consolidarea caselor și încă mai pot fi văzute sub formă de rogojini.
Nimic nu se pierde din această plantă care a făcut faimos Afyonul.
