Nu ştiu cine se ascunde sub pseudonimul Saşa Zare, s-ar putea să fi întâlnit persoana în cauză la vreun cenaclu sau la nişte lansări de carte din Chişinău; cert e că după lectura romanului ei de debut, Dezrădăcinare, frACTalia, 2022, negreşit am să-i caut semnătura.
Cel puţin câteva romane îţi dau întâlnirea în ditamai tomul de 420 de pagini – „roman al scrierii unui roman, roman al căutărilor şi al vindecărilor sinelui, roman al formării unei tinere queer, Saşa, al peregrinărilor ei prin Republica Moldova şi prin România, roman al iubirii şi al prieteniilor calde” (Alina Purcaru); altfel spus, „feminitate, queerness, raport de putere, patrilocal şi migraţie, vocaţie, relaţie – cu scrisul, cu literatura, cu limba şi limbajul, dar şi cu familia; în special cu mama” (Raluca Nagy) –, nu atât un text palimpsest, cât în foiţe de ceapă (mirosul de ceapă prăjită o însoţeşte pe Mama, personajul cel mai memorabil al naraţiunii, în toate paginile cărţii), în care „se articulează o existenţă de frontieră trăită intens la toate nivelurile. (…) De la experienţa vieţii între două lumi, până la cea a sexualităţii ţi raţiunii marginale” (Iulia Militaru), bref, „un roman despre devenirea scriitoarei, un roman feminist, politic, (…) un roman despre cum să-ţi regăseşti cuvintele în ciuda regulilor scrisului” (Laura Sandu).
Cu cuvintele să şi începem – linie de subiect ce se desprinde şi din eseul Tamarei Cărăuş Limba de hârtie (ca să nu mai pomenim de romanul Tatianei Ţîbuleac Grădina de sticlă); de la Saşa Zare citire: „Am scris acest dialog (…) şi pe tot parcursul scrisului m-am simţit mereu impostoare, impostoare în limba cu care am crescut, căreia îi voi zice moldovenească acum, din simpla nevoie de a o denumi cumva şi de a o diferenţia de română (…) m-am simţit impostoare în limba în care am crescut, ca şi cum săream gardul într-o grădină străină, să fur, şi urma să fiu prinsă. Şi adesea m-am simţit la fel de impostoare în română. Pe fiecare parte a gardului e o grădină străină. Şi atunci locul meu unde e? Pe muchia fină a gardului?”
Pe muchie e şi relaţia cu mama – îngăduie-mi-se să citez aici o secvenţă relativ calmă din tumultuoasa ecuaţie mamă-fiică: „Am avut mereu senzaţia că viaţa mea, corpul meu, educaţia şi reuşitele mele erau terenurile de joacă ale mamei, nu-mi aparţineau. (…) Felul în care mama îmi azvârlea corpul şi viaţa, dintr-o parte în alta, ca pe o minge de tenis, după nişte reguli ştiute doar de ea, poate fi văzut drept iubire (…)”, şi ceva mai departe: „(…) mama, care nu şi-a recunoscut niciodată greşelile şi s-a luptat până în pânzele albe să îţi arate că vinovată, de fapt, erai tu. Două ieşiri aveai: să zici da, sunt vinovată sau să fii pregătită să nu mai vorbească cu tine un an”.
Ce să mai vorbim despre „ruşinea sexului queer, ruşinea de a-i spune pe nume, de a detalia acele activităţi practicate de două femei”, din Partea a III-a a romanului.
Mărturisesc că secvenţa ce m-a făcut să nu mai las cartea din mână se află chiar în debutul cărţii, să-i zicem „căldarea de pipi”, pe care Saşa o foloseşte noaptea, la ţară, după ce află despre tragedia de la Caracal: „Toată ziua, cât e încă lumină şi eu sunt încă intelectuală, nu vreau să o văd. Noaptea îi sunt recunoscătoare că există. Persoana care ziua citeşte Thomas Mann şi scrie în jurnal despre viaţă şi timp nu e aceeaşi persoană care noaptea are o căldare de pipi”. (Ba da, este aceeaşi, şi tocmai a debutat cu-n memorabil roman despre sinele împărţit – ca ego şi ca neam (al nevoii!, vorba lui Eminescu) –, Dezrădăcinare.)
