— “Să lipsești din ochii mei, mișele!” (Sadoveanu, Hanul Ancuței)
E frumos imperativul ăsta vechi, moldovenesc. De fapt, pentru a fi mai autentic și mai eficace, ar trebui folosit fără “să” și sub forma: — “Lipsăști (din ochii mei)!”
Doar “Lipsăști!” am auzit de la bunica mea basarabeancă, Mama Raia. Când dăm de un verb cu -ps-, trebuie să știm că el vine automat din grecește, din vremea fanarioților: a lipsi, a vopsi, a pedepsi etc.
Acele verbe grecești au intrat în română sub forma cea mai frecventă, cea a aoristului, timpul trecut, dar care servește de bază și altor timpuri. Astfel, de la λείπω (leípō, echivalentul latinescului linquo), “a lăsa” în sensul clasic, dar: “a nu fi prezent” în sensul de azi, aoristul este: έλειψα, elipsa. De aici: a lipsi.
De acolo vine și “elipsa”, da, felicitări. Elipsă și a lipsi vin de la același cuvânt grecesc. Elipsa desemnează ceva ce… lipsește. Ca la cinema, când se sare peste ceva în scenariu și se spune, în limbaj de manual, că avem acolo “o elipsă”, adică… o lipsă, o gaură în scenariu.
La fel, "a vopsi" și vopseaua s-au format de la verbul βάφω (vafo: “eu colorez”), cu aoristul: (έ)βαψα, evapsa, de unde: > a vopsi.
Tot așa, de la verbul παιδεuω (pronunţat [pedevo]: a preda cunoaşterea unui copil), unui παιδί (de la παῖς, copil, genitiv παιδός, rădăcină de la care mai avem ped-agogie, ped-iatrie sau pedo-filie), am ajuns la aoristul: παιδεψω (pronunţat: [pedepso])… de aici – a pedepsi. Transmiterea învăţăturii către copii = o pedeapsă.
“A pedepsi” este astfel singura urmă în limba româna a aparatului pedagogic şi a paideiei greceşti…
(Ah, iar a învăța, învățătura, vin din latinescul vitium = viciu. Invitiare, a deprinde pe cineva cu relele, a devenit în română învățare, a învăța, adică: a in-vicia. Hai că te învață tata… Apoi vine porunca: — “Lipsăști!
