Nu demult, o fotografie stârnea emoțiile de nereprodus pe paginile de socializare: în ea, câteva vedete politice cu decolteul la vedere. În plină pandemie, prim ministrul Orban stătea relaxat la o șuetă cu apropiații săi din guvern. Se demascaseră, adică puseseră măștile deoparte și se simțeau ca în zilele bune la nudiștii de la „2 Mai”. Era ziua lui de naștere și o sărbătoreau, ca romanii Saturnaliile, încălcând toate regulile pe care tot guvernul le stabilise: stăteau la un șpriț de vorbă. Alături de prim ministrul care fuma relaxat o țigară se aflau Raluca Turcan, ministrul Economiei, Virgil Popescu, ministrul de externe Bogdan Aurescu cu trabucul cubanez și ministrul transporturilor, Lucian Bode. Își sărbătoreau șeful la o cinzeacă, uitându-se la televizor la Victor Ponta. „Mi se întâmplă să fumez. Era o ocazie de ziua mea, am avut invitaţi şi le-am permis să se fumeze,” spunea Ludovic Orban care era dispus să plătească amendă pentru asta. Ce nu face omul ca să se distreze! Era perioada aceea în care cei care nu aveau mască și declarație pe proprie răspundere plăteau amendă leafa pe un an.
Orban era la fel de dispus să plătească și acum cinci ani când a ieșit de pe carosabil cu mașina și s-a răsturnat cu roțile în sus în localitatea Sârca. Avea și atunci o explicație rezonabilă. Nu mergea cu viteză, avea vreo 70 de kilometri pe oră dar „spre deosebire de restul părților de carosabil, în viraj, în zonă era un fel de mâzgă. A intrat în derapaj mașina, a derapat înspre sensul opus, din care veneau mașini,” le spunea el reporterilor. Și nici nu avea o viteză mare, ci „aproape legală.” Ironia sorții: la 50 de metri de accident era un semn de circulație care avertiza că viteza maximă legală este de 50 km/h.
Ludovic Orban și tovarășii săi de drum și bere continuă tradiția instituțională de încălcare a normelor și legilor, aceea instaurată cu girofarul și sirena de Nicolae Ceaușescu, tradiție pe care (alături de alte multe privilegii de putere) politicienii nu ar vrea s-o piardă. Sentimentul infracțional a ființei politice. De altfel, în 2015, câteva minute mai târziu, pe la locul accidentului lui Orban trece (tot cu viteză mai mare decât cea legală) însuși prim ministrul de atunci, Victor Ponta. Era și prim ministrul lui Orban, partener de Uniune Social Liberală. Cine mai crede în întâmplări? Ponta s-a oprit, i-a făcut poze lui Orban cu mașina fumegând pe fundal, a râs ca de-o glumă bună, și a trecut mai departe. Nu vom ști niciodată ce s-a întâmplat în curba periculoasă din Sârca. Orban pretinde că „toți cunoscuțții știu” că nu bea niciodată alcool (probabil că în paharul cu bere pe care-l are în față în fotografia de ziua lui, la guvern, are suc de mere cu spumă).
Unul dintre partenerii lui de pahar, ministrul transporturilor, Lucian Bode, a fost și el, acum câteva zile, protagonistul „pasiv și nevinovat” al unui accident de circulație în comuna Dumbrăvești, pe drumul național care leagă Piteștiul de Râmnicu Vâlcea. Mașina ministrului, care avea, zice-se, la volan un ofițer SPP, a circulat pe contrasens, cu viteză, fără lumini de direcție sau poziție (singurele lumini erau de la girofar) și, în general, fără să țină cont de ceilalți de pe drum, cam cum circulă, de pildă, Klaus Iohannis în escapadele sale quasi-săptămânale către Sibiu sau prin București (stârnind nostalgiile folclorice ale unora).
Filmul făcut printr-o (ne)fericită întâmplare de un motociclist care a și încercat, fără succes, să țină pasul cu mașina oficială, arată un șir întreg de carambolaje, fente și presiuni făcute de șoferul mașinii oficiale. În final, mașina lui Bode a lovit frontal o altă mașină care venea din față. Cum spuneam, șansele de a afla ce s-a întâmplat sunt minime: șoferului i-a fost luat permisul, iar dosarul circulă debusolat politic de la un Parchet militar la altul pentru că, nu-i așa, importantă era calitatea de ofițer a șoferului, nu a bietei victime lovite năprasnic de graba ministrului.
Accidentul lui Bode seamănă din multe puncte de vedere cu cel făcut de mașina oficială a generalului Oprea în toamna lui 2015. Acesta, viceprim ministru și ministru de Interne în cabinetul lui Ponta, impunea coloanei oficiale (după cum se spune în dosarul întocmit de DNA) „timpi de deplasare foarte scurți și prin insistență draconică pentru punctualitate, inculpatul Oprea Gabriel a impus echipajelor de poliție rutieră un mod de lucru foarte periculos, determinând polițiștii rutieri să circule cu viteze mult dincolo de limita de siguranță”. În cazul lui Oprea a murit Bogdan Gigină, un polițist-motociclist, căruia i s-a ordonat să deschidă drumul pentru coloană.
Bode a fost mai norocos. Nu doar pentru că nu a omorât pe nimeni, ci și pentru că șoferul SPP-ist poate scăpa cu o simplă mustrare (cine va ști în măruntaiele sistemului paralel juridic militar cum va fi pedepsit?). Norocos însă mai ales pentru că are șefi și tovarăși de nădejde. Ca să vedeți ce face berea din om! Ludovic Orban, cum altfel? crede că, dacă interesul național o cere, demnitarii pot circula cu viteza pe care le-o permite mașina. „Când am anumite deplasări care necesită... mai fac apel la posibilitatea de a merge în coloană, dar, mai rar, numai dacă, într-adevăr, există o deplasare unde este o activitate guvernamentală la care trebuie să ajung la timp.” „În coloană” nu înseamnă în urma unei coloane de mașini private, înfruntând gropile din sistemul de drumuri național, ci în fruntea coloanei oficiale, precedat doar de mașini de poliție, motocicliști și propria aroganță pe post de buzdugan. Prim ministrul vrea ca Poliția să-și facă datoria și să stabilească vinovăția șoferului ministerial, câtă/cum/dacă e cazul. Altminteri, e fericit că ministrul e intact și se poate apuca să toace promisele sute de milioane de euro care ar urma să vină cândva de la Uniunea Europeană pentru eterna autostradă Pitești-Sibiu.
Raluca Turcan, adjuncta sa la bine și la foarte bine, cea care stă de-a dreapta ministrului în poza cu berea și relaxarea pe vreme de carantină, a stabilit deja că nu e nimeni de vină. Poate doar motociclistul care a filmat desfășurarea incidentului. Ea e sigură că ministrul dormea în timpul serviciului pe banchetă, în spate (desigur, altminteri s-ar fi lovit cu capul de parbriz) și nu avea cum ști ce exhibiții face șoferul să-l facă pe șeful lui fericit: „Dacă mă întrebaţi pe mine, cred că pur şi simplu s-a exagerat destul de mult în privinţa acestui accident,” spunea ea. Cine a văzut însă filmul știe că ministrul avea un somn agitat și trebuie că se dădea cu capul de toate visele. În plus, îi și cânta la ureche sirena mașinii ca să-l adoarmă. Părerea colegei sale mai bine orientată ierarhic este că „nu i se poate cere demisia” doar pentru că visa mai colorat în roșu.
...președintele, mereu dispus să vadă partea luminoasă a oamenilor, dacă nu sunt pesediști
La această mușamalizare se asociază și președintele Iohannis, solidar cu „guvernul meu” până la capătul celălalt al legii. El spune că nu crede că ministrul trebuie să demisioneze, ci trebuie să se „dezvolte infrastructura.” Că infrastructura, adică starea drumurilor, ar fi fost vinovată de cele (mai mult de) zece încălcări ale regulilor de circulație pe care le vedem în filmulețul cu pricina de 20 de secunde. Mai mult, președintele, mereu dispus să vadă partea luminoasă a oamenilor, dacă nu sunt pesediști, spune că „partea bună este că nu a fost nimeni grav rănit și acesta este un noroc.” Cu alte cuvinte, să-și facă treaba organele de anchetă și noi să mergem mai departe. Era într-o dispoziție iertătoare, dar nu a admis nicio comparație între accidentul lui Bode cu cel al lui Gabriel Oprea („cu greu pot fi comparate”). În cazul lui Oprea, era o coloană oficială, în celălalt caz, al ministrului Bode, doar o mașină de serviciu. Așadar, nicio asemănare între cele două incidente rutiere.
Răspundea cumva relaxat, insistând pe domnia legii și pe necesitatea cercetărilor cărora oricum le știa rezultatul (tocmai de aceea ministrul „nu are de ce să-și dea demisia”) Poate că se simțea bine printre jurnaliștii aceia prietenoși, care știau dinainte răspunsurile. Când l-au întrebat, de pildă, de ce șeful Poliției, care avusese întâlniri de taină cu liderii clanurilor mafiote, înainte să-și dea demisia l-a mazilit pe adjunctul lui bănuit că ar fi livrat presei informația compromițătoare și dacă va cere lămuriri în Consiliul Suprem de Apărare a Țării (CSAT) ministrului Vela, președintele a spus cu aer îngăduitor: „Sunt chestiuni de bucătărie internă în Poliţie despre care, sigur, pot să mă informez, dar cred că mai bine întrebați direct acolo” cu alte cuvinte, de ce ar fi preocupat CSAT de tema relațiilor dintre capii Poliției și cei ai mafiei? De când sunt crima organizată și instituționalizarea infracțiunilor o chestiune de siguranță națională? Sunt doar chestiuni interne și trebuie rezolvate în spatele ușilor închise. Dar soluția rezolvării „în spatele ușilor închise” ne insultă inteligența mai ales că e făcut cu câteva zile după ce ministrul Vela și-a delegat parte din atribuții subalternilor întrucât e primul pe listele Consiliului local Caransebeș acolo unde a fost primar trei mandate, așadar e preocupat de mafioții din Caransebeș, nu de cei din București.
Toate aceste asemănători și identificări dovedesc că oamenii lui Orban s-au nărăvit de prea multă uniune națională cu dezertorii din PSD și Pro-România, uniune care le-a reconfigurat morala și spiralele genetice. E tot mai mică distanța socială față de adversarii cu care, iată, a început să se confunde. Je suis un autre (Eu sunt un altul), spune Orban după atâția adversari absorbiți. Să ne uităm în poza pe care o evocam la începutul acestor rânduri: Lucian Bode a fost în anii 1990, membru de frunte al PD, vicepreședinte în Sălaj, a ajuns mai apoi în PDL și a ajuns, mai apoi, în PNL. Bodgan Aurescu a trecut și el prin multe și mărunte curbe politice până a ajuns să bea bruderschaft cu Ludovic Orban: a fost (sub)secretar de stat în guvernul Năstase și a candidat chiar pentru PSD la Dâmbovița. A ținut legătura de suflet cu Năstase, mult după aceea, prețuindu-i diversele calități de diplomat, expert, fost ministru de externe etc. Nu spunea nimic despre calitatea de inițiatorul corupției pe picior mare, de partid și de stat.La rândul ei, Raluca Turcan a părăsit PNL, nemulțumită că partidul nu fuzionează cu PD-ul lui Băsescu. A întemeiat alături de alți câțiva dezertori PLD și apoi PDL. Tehnic, a părăsit nava-mamă pentru a face o incursiune dincolo de marginile de universului liberal și a reveni mai bogată în experiențe, ca toți cei care l-au cunoscut de-aproape pe Băsescu. Sunt sute și mii de alți pesediști, atât de disprețuiți de Klaus Iohannis, adevăratul șef al partidului, care au devenit simpatici pur și simplu schimbându-și carnetul de partid și cotizând la greu. (O foarte interesantă și plină de explicații politice găsiți dacă examinați lista cotizanților („persoane fizice”) ai partidelor pe care o găsiți AICI. Este, desigur, o situație financiară incompletă, dar nu vă oprește nimeni să vă duceți pe siteurile parlamentului să vedeți ce declarații de interese și avere au aleșii că o să păliți de invidie!)
Pe vreme de pandemie, când toți au ținut post și s-au distanțat social, PNL s-a îngrășat din pricina unui apetit patologic pentru junk food politic, licitații fără strigare și împrumuturi neperformante.
PNL râde de PSD că nu a reușit să strângă cvorum la votul pentru moțiune de cenzură pentru că în sală nu au fost nici măcar toți cei care au semnat pentru demiterea guvernului. Guvernul lui Orban nu a mai avut cu cine se bate, după ce mai toți adversarii s-au dat loviți de criză sau pandemie. PSD nu a reușit să strângă aripile pentru că trece printr-o criză de identitate și are mari probleme de sănătate: l-au secătuit nu schimbările la nivel superior, pentru că nu se bazează pe mintea lui Ciolacu și are mai mulți noduli nervoși cu care raționează (baronii locali, gangsterii centrali și pravoslavnicii roșii de la Sputnik România), ci hemoragiile la firul ierbii, acolo unde se prind politrucii partidului de talpa țării și unde lucrează intens promisiunile de bani pentru școală, tablete, drumuri și măști medicinale, atât de intens că primarii simt nevoia să se redefinească sufletește.
Dacă pierde această iubire bine remunerată de la buget cu masele, PSD va trăi la alegerile din acest an începutul sfârșitului. Dar nu-i nimic: se prea poate ca partidul să ajungă de mâna a doua-a treia, ba chiar în subsolul istoriei, oamenii lui în schimb nu pier. Au instincte bine antrenate și găsesc soluții de supraviețuire. Unii au două trei legitimații de partid, cum avea James Bond pașapoarte.
Marele câștigător este, desigur, PNL: s-a căptușit cu divizii de mici mafioți locali cu care a negociat, ca șeful Poliției, la fapt de seară. Peste noapte, aceștia au schimbat culoarea roșie a tricoului cu cea galbenă. Sunt ei liberali? Au fost social-democrați? Deși mai tot ce atingi în România lasă urme și mirosuri politice, nu găsești un partid care să-și asume o identitate politică certă. Nu spune unul: sunt de dreapta, sunt de stânga. Toți sunt de centru (dreapta/stânga sau pur și simplu) așa cum ziarele și ele sunt neutre, mai ales de când au fost plătite să mușamalizeze haosul organizatoric al combaterii epidemiei de coronavirus. Nici nu mai trebuie să apară oficioase de partid de vreme ce presa independentă e foarte dependentă de ștergerile de datorii sau de finanțarea statului.
Tocmai de aceea, pentru că s-a umplut orizontul de oportuniști, democrația românească tinde să devină o caricatură: nu mai apără nimeni principii, ci doar privilegii. Nu mai există o coerență doctrinară, ci doar una evoluționistă, bazată pe instincte de supraviețuire. Frica, foamea, teama de celălalt, de ziua de ieri (sau de mâine) constituie argumente suficiente pentru a crea mase critice electorale. Uralele auzite din mersul mașinii pot fi, de fapt, strigăte de foame, revoltă și durere. Alegerile sunt doar niște accidente pe scara istoriei: vocea victimei nu este auzită. Toți se interesează ce face ministrul, nu cum își repară victima nasul spart sau mașina distrusă.
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.
