Cronica unei morţi anunţate – chiar cea a legendarului Gabriel García Marquez! –, aşa se poate subintitula volumul lui Rodrigo García (n. 1959), fiul mai mare al scriitorului, Rămas-bun, Gabo şi Mercedes, Rao, 2022.
„Nevoia de a scrie despre moartea celor dragi este probabil la fel de veche ca scrisul însuşi şi totuşi tendinţa de a o face mă derutează (…). Sunt îngrozit că mă gândesc să notez totul, mi-e ruşine când iau notiţe, sunt dezamăgit de mine însumi în timp ce revizuiesc notele. Ceea ce face lucrurile tulburător de emoţionante este faptul că tata este o persoană celebră” – e de înţeles jena & reticenţa fiului (scenarist şi producător, locuind în Los Angeles), dar tocmai aceste notiţe ni-l redau pe „ultimul Marquez”, după ce că scriitorul nu-şi mai aparţinea lui însuşi („este obsedat de pierdere şi de cea mai cumplită manifestare a ei, moartea”).
Cursa contra-cronometru începe:
„– Are mai puţin de douăzeci şi patru de ore, spune el.
La dracu’. Cum am trecut de la «are doar câteva luni» la «mai probabil câteva săptămâni» până la douăzeci şi patru de ore?”. Răspunsul, iată-l: „Stând lângă piciorul patului, mă uit la el, împuţinat aşa cum este, şi mă simt în acelaşi timp fiul (micuţul lui fiu) şi tatăl lui. Sunt perfect conştient că am sub ochi ansamblul unitar al celor 87 de ani ai lui. Începutul, mijlocul şi sfârşitul sunt toate acolo, în faţa mea, desfăşurate ca o carte poştală pliantă”. Peste doar câteva pagini – ore, nu zile! – vine şi deznodământul aşteptat: „Inima lui s-a oprit, şi cu greu pot să rostesc cele trei cuvinte fără să mi se frângă vocea, dar cred că a închis ochii înainte să poată auzi asta. Mă întorc la tata. Are capul pe o parte, gura uşor deschisă şi arată pe cât de fragil poate arăta un om. Să-l vezi aşa, redus la cea mai omenească scară, este şi îngrozitor, şi reconfortant”. Însă nu se sfârşeşte aici: „Vederea tatălui meu intrând în camera de incinerare este fascinantă şi paralizantă. Pare, în egală măsură, şi teribil de importantă, şi fără niciun sens. (…) Rămâne imaginea cea mai de neînţeles din viaţa mea”. Dar cât e de reconfortantă aducerea aminte: „Tata se plângea că unul dintre lucrurile pe care le ura cel mai tare, când venea vorba despre moarte, era că reprezintă singurul aspect al vieţii lui despre care nu va putea scrie. Tot ce el a trăit, a mărturisit şi a gândit se află în cărţile lui…”
După şase ani, cortina se trage definitiv: „Moartea celui de-al doilea părinte este ca şi cum ai privi printr-un telescop într-o noapte şi nu mai găseşti planeta care era mereu acolo. (…) Mă gândesc la tata în fiecare dimineaţă când (…) Îmi amintesc de mama de fiecare dată când…”
Toată recunoştinţa noastră, Rodrigo García, pentru că ţi-i aminteşti, şi astfel ni-i readuci şi nouă în minte pe Gabo şi Mercedes!
17 octombrie ’22
