În Scrisori către Olga, Václav Havel a remarcat un aspect fundamental al noțiunii de individualitate:
„[Noțiunea responsabilității umane] a început să apară ca punctul fundamental din care se dezvoltă toată individualitatea și prin care ea se susține sau se prăbușește; este fundația, rădăcina, centrul de gravitație, principiul constructiv sau axul identității, ceva precum «ideea» care îi determină gradul și tipul. Este mortarul care leagă totul și când mortarul dispare, identitatea începe, de asemenea, să se sfărâme ireversibil și să se dezmembreze”.
Tot el a propus o „revoluție existențială” care își dorea să „demaște colonizarea totalitară a identității post-tradiționale la nivelul propriei sale alcătuiri”. S-a bazat pe o interpretare supremă a identității, care a fost modelată etic, „constituită în responsabilitatea față de celălalt”.
Această etică supremă, inspirată de filosoful francez Emanuel Levinas, a fost, potrivit lui Martin Matustik, „neîncrezătoare în privința ambițiilor totalitare ale libertății ecologice; în privința proiecției istorice a egoului asupra identității revoluționare; în privința nostalgiei conservatoare pentru egoul națiunii, partidului, totemului sau bisericii”.
Revolta celor fără de putere nu a avut o dimensiune politică explicită. Politica antipoliticii a constat într-o tentativă discretă și neostentativă, aproape mozartiană, de a restaura demnitatea individului. A confruntat totalitatea dinlăuntru, pregătind terenul pentru adevărata revoluție:
„Dat fiind sistemul complex al manipulării pe care se întemeiază sistemul post-totalitar și de care este totodată dependent, fiecare act uman liber sau expresie, fiecare încercare de a trăi în adevăr, trebuie în mod necesar să pară o amenințare la adresa sistemului și, astfel, un ceva care este politic prin excelență” (Coșmarul post-comunist).
Această insurecție etică a avut loc „în sfera reală a politicii potențiale în sistemul post-totalitar”, în afara perversului și corupătorului cerc al puterii. Criteriul unei contrasocietăți a fost decizia individului de a-și proclama independența interioară. Devotamentul pentru acele „valori eterne” disprețuite și subminate de către dictaturile comuniste (ori fasciste) a devenit principala strategie de reafirmare a libertății ca o posibilitate constitutivă umană și socială.
În cele din urmă, problema crucială legată de proiectele Omului Nou și libertății marxiste, dar și de fantasmele post-comuniste ale salvării, „nu a fost faptul că erau centrate pe Credință, ci că erau centrate pe Credința care pretinde că este cunoaștere”. Această afirmație îi aparține lui Leszek Kołakowski și apare în interviul său cu George Urban, în volumul Stalinism: Impact on Russia and the World.
În lumina analizei „revoluției existențiale” a lui Havel, marxismul (-leninismul) și mitologiile politice post-1989 împărtășesc însușirea „cecității morale” (Steven Lukes). Ele au promis să elibereze umanitatea de condițiile specifice ale moralității: de lipsuri, de egoismul sau subiectivitatea indivizilor și grupurilor aflate în conflict, de valorile incompatibile și non-convergente, precum și de anarhia și opacitatea unei lumi care nu face subiectul controlului colectiv uman. Pe calea îndeplinirii acestor promisiuni, ele au îndepărtat principiile deja existente care protejează ființele umane una de cealaltă.
Orice sursă a eșecului a fost externalizată, responsabilitate existentă doar la nivel de intergrup, pe măsură ce comunitatea-originară (ex: proletariat sau națiune) a căutat să-și realizeze misiunea istorică în contrapondere la categoriile-celuilalt (ex: burghezie, țărănime, evrei, națiuni-dușmane).
Václav Havel și alți disidenți est-europeni au propus o alternativă în proiectul lor de „politică morală”, una care ne-ar „învăța, atât pe noi înșine, cât și pe alții, că politica nu trebuie să fie arta posibilului, mai ales dacă aceasta înseamnă arta speculațiilor, calculelor, intrigilor, acordurilor secrete și manevrelor pragmatice, dar poate fi totodată arta imposibilului, adică arta de a ne face pe noi înșine și lumea mai buni”.
Sfârșitul leninismului a făcut posibilă schimbarea tuturor paradigmelor politice existente. Cu toate acestea, moștenirea secolului XX pentru secolul XXI reprezintă amprenta etosului totalitar pândind la adăpostul interacțiunilor noastre zilnice. Mă refer la simptomele leninismului-originar și fascismului-originar. Ele reprezintă două fețe ale aceleiași monede: tentația palingenezei și cea a agentului ales al istoriei (ex: căutarea unui nou proletariat sau întoarcerea la comunitatea etnică perfectă).
Natura specifică a acestor spectre ar trebui să ne reîntărească „acordul” asupra centralității demersului lui Havel: Cum să ieși din castel? Răspunsul este la fel de simplu pe cât este și dificil de pus în practică: prin recâștigarea autenticității existenței umane!
