Poziţia ministrului de externe de la Chișinău în privința reglementării conflictului din Transnistria este din nou criticată. Cristina Melnic, cercetător al Centrul de Studii sino-ruse din cadrul Academiei Române, publică o analiză pe blogurile Adevărul, în care tangențial acuză și presa din Republica Moldova pentru că Nicu Popescu este receptat mereu laudativ, fără apel la textul declarațiilor sale. Acestea, consideră Melnic, continuă „nota împăciuitoristă” remarcată și cu prilejul vizitei recente la Moscova. Element agravant (și aici o cităm pe autoare), „Ministrul de externe de la Chişinău transmite semnale cel puţin ciudate, nu doar Ucrainei (sau Georgiei), dar şi comunităţii internaţionale. Că este conştient sau nu, a afirma sau a sugera că R. Moldova ar susţine o soluţionare politică a conflictului transnistrean înainte de una militară, nu înseamnă altceva decât că R. Moldova este de acord cu un scenariu de tip «acordurile de la Minsk», care tocmai asta stipulează pentru Ucraina – soluţionarea politică (alegeri în Donbas şi un statut special pentru regiune) înainte de soluţionarea militară (controlul frontierei ruso-ucrainene de către Kiev)”. Cristina Melnic explică în ce constă legătura dintre conflictul transnistrean şi cel din Donbas: „Moldova poate crea un precedent periculos privind disponibilitatea autorităţilor centrale de a ceda în faţa separatiștilor şi a agresorilor străini”. Concret, explică cercetătoarea, nu e vorba că ar urma o escaladare a conflictelor, ci că se renunță la reluarea controlului asupra propriilor frontiere.
Dan Dungaciu este prezent în același spațiu de bloguri de la Adevărul pe tema Ucrainei în pericol dinspre Rusia. „Nu suntem în scenariul unei invazii ruse în Ucraina, ci într-o nouă «criză a rachetelor». Ucraina este «Cuba» Rusiei. (…) Pentru Rusia, Ucraina şi Belarus sunt linii roşii strategice.” – este în esență teza analizei. În opinia lui Dungaciu, americanii le-au pregătit o surpriză rușilor: dacă ei au reușit să împiedice aderarea la NATO a Ucrainei, Statele Unite sugerează acum că ar putea intra NATO în Ucraina, comportându-se ca și cum ar fi un stat membru, adică instalând baze militare precum în România. Altminteri, nimeni nu vrea război: nici Rusia, nici Ucraina, nici America. Singura mișcare care ar putea calma lucrurile – Dan Dungaciu a mai scris-o – ar fi o consemnare, o formalizare a finalului de ciclu istoric cu care suntem contemporani. Altfel spus, o negociere a noii frontiere dintre Est și Vest.
Un comentator la Libertatea, Costi Rogozanu, numără 13 miniștri cu studii militare din 17 și discută de ce toate partidele evită să reașeze rolul serviciilor de informații: „Avem, scrie Rogozanu, partide care par în «război». Însă un singur lucru le unește: nimeni nu are nimic de spus despre servicii: nici că iau bugete prea mari, nici că treaba cu dreptul de a înființa firme legate de serviciile secrete nu e ok, nici că intervenția în actul de justiție nu e bună, nici că sunt militarizate, nu ca în Uniunea Europeană. Sunt partide care se dau antisistem și nu zic nici pâs despre servicii”, care servicii au primit și primesc „vagoane de bani” de la partidele mari care ajung la guvernare. Și cu cât sunt mai bine finanțate serviciile, cu atât se dezvoltă mai abitir lumea interlopă, susține Costi Rogozanu, pentru că serviciile românești seamănă prea mult cu „frățiile” și „cluburile” de interese.
