Venerabilul The Times, la Londra, a avut ieri în prima pagină un scoop duminical regesc: Prințul Michael (de Kent) vinde „acces” putiniștilor! („Prince Michael of Kent ‘selling access’ to the Putinistas”)
Prințul Michael of Kent e, of course, vărul reginei, el este prin definiție alteță regală și a fost înregistrat de jurnaliști sub acoperire, de la Sunday Times, propunându-și serviciile în favoarea Rusiei pentru o simbrie de 10.000 de lire sterline pe zi.
Sau, pentru ca o falsă companie sud-coreană presupusă a vinde aur să poată folosi locuința lui din Kensington Palace pentru un speech promoțional, prețul cerut de prinț era 200.000 lire.
Ziariștilor pozând ca oameni de afaceri sud-coreeni, el le-a promis astfel acces la Vladimir Putin, contra plată, deși ultima dată când prințul l-a întâlnit pe Putin era în 2003.
Presa britanică are obiceiul dintotdeauna de a întinde asemenea capcane. Tot unor jurnaliști britanici le-a căzut pradă, acum exact un deceniu, în 2011, și fostul europarlamentar PSD Adrian Severin, care, împreună cu alți doi deputați europeni, un austriac și un sloven, au acceptat de la o echipă de presupuși lobbyiști britanici (jurnaliști în viața civilă) bani ca să introducă niște amendamente într-un proiect de lege discutat de Parlamentul european.
Când au fost demascați, austriacul și slovenul au demisionat pe loc, dar Adrian Severin a rămas în parlamentul european, deși fusese exclus din grupul socialist. Severin nu recunoaște fapta nici astăzi, deși a fost filmat, ca și austriacul și slovenul, pregătind ilegalitatea. În România, el a fost condamnat la patru închisoare pentru luare de mită. La fel și austriacul în țara lui, însă acela nu s-a plâns că este o victimă. Severin, în schimb, audiat la DNA pentru spălare de bani, a dat vina pe asistenții lui parlamentari:
— "Nu eu încheiam contractele, ci asistenții mei."
La fel, auzind de condamnare, el a spus indignat: "Nu pot să recunosc că România a trimis în cele mai importante funcţii un hoţ”.
Adrian Severin comitea acolo un lapsus de proporțiile unui cufăr de bancă. A vrut să spună: “Nu pot să accept”, căci: "Nu recunosc” este cu totul altceva.
Încă o Zi a Victoriei
Tot în acea parte a Europei, ieri a fost sărbătorirea zilei victoriei asupra nazismului, iar presa rusă a acoperit pe larg parada militară de Ziua Victoriei din Moscova. Ba chiar până și conservatorul cotidian El Mundo, în Spania, a scris despre asta, menționând că Putin, în discursul său, a spus că Rusia își va apăra interesele naționale (Interessen schützen, cum o pune chiar în titlu Süddeutsche Zeitung, la München) și a denunțat recrudescența „rusofobiei”. „Ne vom apăra cu fermitate interesele naționale, pentru a asigura securitate poporului”, a promis Putin.
Nu mai puțin de 12.000 de militari și aproape 200 de vehicule și dispozitive de armament au defilat prin Piața Roșie, în fața tribunei lipite de zidul Kremlinului, tribună în care odinioară „kremlinologii” descifrau tâlcul semnificației așezării, în timpul marilor defilări militare, a cutărui sau cutărui oficial sau general.
Adevărații dizidenți
Într-o cu totul altă notă, în Franța, Libération prezintă expoziția stradală de fotografii organizată de primăria Parisului cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la nașterea lui Andrei Saharov, dizidentul rus care a primit premiul Nobel pentru pace în 1975.
Fizician și, cum o amintește Libération, unul dintre creatorii bombei termonucleare, Saharov a fost în același timp unul din cei mai activi și dezinteresați dizidenți în URSS, luptând pentru drepturile omului și reformele democratice în țara sa.
Ținut în arest la domiciliu începând din 1979, el nu a redevenit liber decât în 1986, când Gorbaciov îl cheamă la Moscova, ca să participe la perestroika. În numele lui, Parlamentul European a creat în 1988 premiul Saharov (Prix Sakharov pour la liberté de l’esprit). Primul laureat al premiului Saharov a fost Nelson Mandela. Anul trecut, 2020, premiul european Saharov a fost acordat opoziției din Bielorusia, unde regimul lui Aleksandr Lukașenka reprimă sistematic orice formă de protest.
Și tocmai în legătură cu asta, la Moscova, Kommersant revelează că Aleksandr Lukașenka a semnat decretul despre condițiile transferului puterii la Minsk în cazul în care el ar muri pe neașteptate sau ar fi asasinat.
Textul în rusă este aici. Anterior, Constituția bielorusă prevedea ca în cazul morții subite a președintelui, locul lui ar fi fost luat, până la alegeri, de primul ministru. Noul decret, însă, semnat ieri, duminică 9 mai, stipulează că puterea ar fi preluată, provizoriu, de Consiliul de Securitate bielorus, care îl are, totuși, în fruntea sa pe primul ministru și este compus din oameni aleși tot de Lukașenka, dar e o structură colectivă.
Nu știm dacă Lukașenka a văzut filmul britanic Moartea lui Stalin, al lui Armando Iannucci, film interzis în Rusia, dar felul în care el pregătește transferul puterii în cazul unei morți subite ar sugera că a văzut filmul respectiv și că ar căuta să evite haosul burlesc-asasin de acolo.
Nimic nou pe frontul de est
În Ucraina, în schimb, președintele Volodimir Zelenski a sărbătorit Ziua Victoriei într-un sătuc, Milove, în regiunea Luhansk, pe linia frontului, alături de militari.
Satul se află practic pe granița cu Rusia, dincolo de care, până în urmă cu o săptămână, fusese masată o adevărată armada rusească, până ca soldații să fie retrași.
Într-o analiză a conflictului ucrainean, Le Figaro, în Franța, pune întrebarea: Ce urmărește Putin punând atâta presiune pe Ucraina? Le Figaro lasă impresia că ar fi un soi de bluf pe care l-ar practica Putin, care răspunde invariabil tuturor propunerilor lui Zelenski de întâlnire directă că se va întâlni cu acesta doar după ce președintele ucrainean se va fi văzut anterior cu liderii autoproclamatelor „republici” separatiste din Donbas: Donețk și Luhansk.
Or, Zelenski știe, desigur, că o asemenea întâlnire cu liderii separatiști, care ar fi cheia unei întrevederi cu Putin, este de fapt o capcană menită a-i legitima pe acei lideri ai „republicilor” secesioniste.
(Cf. și blogul pe care îl țin zilnic la Europa Liberă despre criza din Ucraina, de la tulburările de pe Maidan din decembrie 2013 încoace, inclusiv evoluțiile zilnice ale situației pe front în Donbas: Criza din Ucraina. LiveBlog.)
From Russia with Love
În Italia, La Repubblica are un portret al tinerei Olga Misik, cunoscută în Rusia drept „fata cu Constituția” (девушка с Конституцией). Ea este adolescenta de 17 ani care în timpul marilor manifestații împotriva lui Putin, în Moscova în 2019, le citea jandarmilor și soldaților pasaje din Constituție, în care sunt detaliate drepturile fundamentale ale cetățenilor ruși (video aici). Cum o scrie La Repubblica, devenită adultă, ea riscă acum trei ani de închisoare, după ce a stat în arest la domiciliu (precum Andrei Saharov acum 40 de ani) din 2019 încoace.
Le Monde pune întrebarea dacă Navalnîi l-ar putea învinge pe Putin: „Unul stă în vârful Kremlinului, celălalt putrezește într-una din cele mai dure colonii penitenciare din Rusia. Cu toate că președintele rus Vladimir Putin are grijă să nu pronunțe niciodată numele celui mai celebru dizident, Alexei Navalnîi, o luptă încordată are loc între cei doi...” și Le Monde oferă un reportaj video în care pune în mod serios întrebarea ce s-ar întâmpla dacă Navalnîi ar câștiga alegerile și ar deveni președintele Rusiei în locul lui Putin. Putin care, spre deosebire de Lukașenka, nu a prevăzut încă condițiile transferului puterii în cazul dispariției sale bruște.
