Ideea de piață comună europeană e veche de un secol, iar prima tentativă a avut loc în anii 1920, sub forma unei „Uniuni vamale europene”, de scurtă durată.
Adevărata Piață Comună, premergătoare Comunității Europene, și apoi a Uniunii Europene de astăzi, a fost creată în 1957, odată cu Tratatul de la Roma, act fondator al Europei actuale. Regulile inițiale nu prevedeau însă decât libera circulație a mărfurilor, nimic atunci, la origine, din facilitățile uriașe acordate astăzi cetățenilor europeni, precum dreptul de a se stabili și a lucra oriunde în UE, ba chiar și dreptul de a vota în alegerile locale ale țării de reședință, fără a avea cetățenia țării respective.
Tratatul de la Maastricht, din 1992, a schimbat totul, punând bazele a ceea ce a fost numit „piața unică” europeană, care avea să intre in vigoare pe 1 ianuarie 1993. Se împlinesc așadar exact 30 de ani de când liderii a ceea ce se numea atunci Comunitatea Europeană au decis cei patru stâlpi pe care se sprijină construcția europeană: libera circulație a bunurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor.
Asta a introdus și o interdicție totală făcută statelor membre în UE de a impune orice fel de piedică în fața acestei libere circulații a „bunurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor”. ]n această lumină trebuie văzută surpriza neplăcută și dezaprobarea cu care s-a confruntat în 2015 inițiativa lui Viktor Orbán de a ridica un gard sau un zid la frontiere, nu doar cu Serbia, dar și cu țări din UE vecine.
Închiderea parțială a frontierelor multor țări membre în UE a știrbit de asemenea, temporar, buna funcționare a „pieței unice” europene, în timpul celor doi ani de pandemie de Covid.
Astăzi, însă, Europa ar fi de neconceput fără această „piață unică”. Formula mai veche, „Piața Comună”, a rămas însă în amintiri, în folclor și în cultura populară în multe țări ale Europei Occidentale. Unele persoane din generațiile mai vechi încă se referă la Uniunea Europeană ca la «Piața Comună» / «le Marché Commun».
Tot așa, extinderea spre est a Uniunii Europene în 2004, prin primirea a 10 noi țări, iar în 2007 primirea României și Bulgariei, urmată de Croația în 2013, a dus la unele tensiuni, piața occidentală a muncii fiind invadată de mână de lucru ieftină, ceea a și dus la apariția unor clișee narative, exploatate politic de extrema dreaptă, precum «instalatorul polonez».
Totul se bazează pe un text din 1996 care permitea deplasarea lucrătorilor în Uniunea Europeană, aceștia rămânând atașați la sistemul social din țara de origine.
Adevărul este însă că sistemul acesta al muncitorilor detașați, care le permite esticilor să lucreze în Vestul UE scăpând de toate regulile sociale locale a derapat mult pe alocuri. Principiul nu părea rău inițial, însă a dus la fraude masive și la neplata serviciilor sociale, precum și la prăbușirea nivelului de trai al multor muncitori și lucrători din servicii vestici.
Cei care îl urăsc pe „Dorel” din România votează Frontul Național sau extrema stângă.
