A fost nevoie de 47 de ani pentru ca romanul austriacului Peter Handke (n. 1942), Scurtă scrisoare pentru o lungă despărţire, Art, 2019, să ajungă la cititorul de limbă română – noroc că autoru-i tocmai a luat Premiul Nobel pentru Literatură (2019), şi astfel distanţa s-a scurtat brusc.
„Era insuportabil să fii singur şi izolat. Trebuia să existe o relaţie cu altcineva, care să nu fie doar personală, întâmplătoare şi unică, în care să nu fii constrâns să aparţii celuilalt printr-o dragoste forţată şi mincinoasă, ci printr-o legătură necesară, impersonală. De ce n-am putut simţi faţă de Judith acel sentiment deschis de prietenie…”, îşi plânge de milă protagonistul, un tânăr austriac al cărui nume nu apare niciodată de-a lungul celor 230 de pagini ale romanului, şi care călătoreşte fără ţintă prin America doar ca să întoarcă pagina căsniciei, total nefericite – ceea ce-l blochează sentimental: „În ultima jumătate de an, când Judith şi cu mine aveam gura uscată de atâta ură, ori de câte ori ne vedeam, nu mi-a trecut prin minte nici măcar în vis să mă apropii de o altă femeie”. De fapt, tânărul e de-o sensibilitate maladivă, una însă îndreptată asupra celorlalţi: „abia atunci am observat că era din nou frica aceea de moarte, nu atât frica de propria-mi moarte, cât o frică aproape nebună faţă de moartea subită a altcuiva”, ceea ce i-a făcut pe unii critici să-l apropie de Holden Caulfield, din De veghe într-un lan de secară. Atât că personajul lui Handke nu-şi mai propune să salveze pe cineva, abia dacă se salvează singur – de singurătate, de pumnii unei bande de adolescenţi ce-l buzunăresc, nu în ultimul rând de… fosta lui soţie, acum pornită pe urmele lui să-l omoare. Memorabilă, scena: „Judith (…) îndreptase pistolul spre mine. Trase de cocoşul armei. (…) Cu feţele ţepene, ca cele ale idolilor, am mers unul spre altul; deodată, ea întoarse capul şi strigă atât de strident, încât, asemenea unui copil care urlă, nu mai avu aer. Mi-am ţinut respiraţia, (…) avea să ţipe iar, încă o dată pe atât de tare.” (O alta, în care protagonistul ia avionul ca să-şi vadă fratele, traversează jumătate de Americă, dar surprinzându-l pe Gregor cum „îşi dădu pantalonii jos şi se lăsă pe vine”, face cale întoarsă fără a-l saluta baremi şi dă bir cu fugiţii, m-a întors literalmente pe dos.)
Dacă-i adevărat că – de la The Guardian citire – „Scopul lui Peter Handke e să dezbrace literatura de cuvinte inutile şi să conteste convenţiile lingvistice”, la fel de bine se poate spune că structura cărţii – 1. Scurtă scrisoare, şi 2. Lungă despărţire – a format ea însăşi o „convenţie”, de vreme ce un alt mare austriac, Thomas Bernhardt, îşi structura ultimul roman după acelaşi model binar – Telegrama şi Testamentul. Hotărât lucru, literatura se face din literatură!
4 mai ’20
