Mai cunoașteți vreun spectacol de la noi – altul decât Chirița în provincie, de la Teatrul Național „Eugène Ionesco”, în regia lui Petru Vutcărău –, care să nu coboare de pe afiș vreme de trei decenii? Vă vine să credeți că – aici fac o pauză de gândire, ca să evit cacofonia ce-mi stă pe limbă – coana Chirița în provincie tocmai a împlinit 30 de ani, de unde arată ca o fată mare? Și cum vi se pare, la cea de-a treia schimbare de față – Igor Chistol, în anii ’90, apoi Slava Sambriș, și acum Valeriu Pahomi –, iar în zilele de 24 și 25 august curent, și de decor, căci spectacolul se joacă în aer liber, la Eco Resort Butuceni, cu un titlul ușor adaptat Chirița la Butuceni? Am fost la fața locului, și fața (fețele celor câteva sute de spectatori, veniți să sfințească locul) s-a(u) lățit într-un zâmbet cu gura până la urechi.
Dacă pentru A.P. Cehov teatrul începea de la garderobă, spectacolul de la Butuceni a pornit odată cu alaiul Chiriței, spectatorii amestecându-se printre actori, ceea ce ar fi fost cu neputință în sediul T.E.I. de pe bulevardul Grigore Vieru. În plus, amplasarea scenei într-un amfiteatru natural – soarele a avut grijă să-și coboare cortina de raze către începutul feeriei – a readus parcă teatrul ca instituție la originile lui, din antichitatea greco-romană. Câteva mii de ani de cultură europeană s-au comprimat așadar în două ore jumate, atât că spectatorii noștri, cetățeni liberi ca și elenii de altă dată, nu șezură pe lespezi de marmoră, ci pe baloturi de paie – asta, pentru a păstra specificul locului. Câtă clarviziune a avut boierul Vasile Alecsandri să înceapă piesa adunându-i pe țărani (la un protest nesancționat, am zice azi) în fața geamurilor coanei Chirița, pentru a-i cere – ce altceva? – „Dreptate! Dreptate!!”, și ce reacție tipică (a forțelor de ordine – oh! iar m-a luat gura pe dinainte) are aceasta: „Dreptate, dreptate – cu biciul pe spate!” Două replici prin care, ca să zic așa, am intrat în pielea personajelor – îngăduie-mi-se să anunț distribuția rolurilor: Cucoana Chiriţa – Valeriu PAHOMI; Grigori Bârzoi, soţul ei – Iurie PASCAR; Guliţă, copilul lor – Marius-Cătălin TULUM; Luluţa, orfană – Valeria GARȚAN; Safta, sora lui Grigori Bârzoi – Natalia PRODAN; Monsiu Şarl, profesor de francez – Andrei SOCHIRCĂ; Leonaş, tânăr ieşean – Alexandru BERBINSCHI; Ion, fecior boieresc – Stanislav COTROBAI; Ţărani şi musafiri – Doina ARVAT, Dorina-Beatrice TIMCIUC, Petre DRAGANCEA, Maxim CHIRIAC, Silviu BOINCEANU, Tatiana MANOIL, Bogdan BÎTLAN, Marina ROTARU, Iuliana VORNICESCU, cinste lor.
Țesut din replici originale (să se știe, există o serie de Chirițe cărora le-a dat viață Vasile Alecsandri – Chirița în Iași sau Două fete și-o neneacă, Chirița în provincie, Chirița în balon, Cucoana Chirița în voiagiu), și întrețesut cu zeci de replici la zi (de felul: „grecika și tușonka”), dar și cu tot soiul de nomina odiosa (gen: Natașa [Morari], Marina Tauber, Renato Usatâi ș.a.), spectacolul pune în valoare chiar ceea la ce se pricepe tot românul (plânsu-mi-s-a!) mai bine: râsu-plânsu! În acest sens, aproape orice scenă este ca o bandă a lui Möbius, pe față te prăpădești de râs (de remarcat, în mod special, prestația lui Valeriu Pahomi=Chirița, Natalia Prodan=Safta și Iurie Pascar=Grigori Bârzoi), pe ascuns îți ștergi ochii de plâns (mie mai să-mi dea lacrimile, atunci când Chirița răcnește ca la mort: „Eu nu mai pot trăi în țara asta!”; și totuși s-a trăit, până la exodul moldovenilor de la începutul anilor 2000). Mai cu seamă în partea a doua mi s-a revelat partea tragică a Chiriței – personajul și spectacol – care, chiar dacă nu se compară cu Antigona, Medeea și altele pe măsură, ne vine mănușă, cât să exprime feleșagul neamului nostru atât de „supt vremi” (se putea altfel, la câte stăpâniri străine a cunoscut?!), mai și justificându-se (ovin): „Mielul blând suge de la două oi”! În plus, scenografia semnată de Deonis COSISCEAN (după Capriciile lui Goya) accentuează caracterul grotesc până la tragic al spectacolului.
Nu-i câtuși de puțin de mirare că spectacolul are o asemenea priză la public – Chirița & personajele (costume: Tatiana POPESCU) sunt proiecțiile noastre în oglinzile strâmbe ale istoriei, naționale și regionale (căci da, s-a auzit și canonada, fie și îndepărtată, de pe frontul din Est). Ca să te desparți cu zâmbetul pe buze de trecut, cum recomanda un mare filosof, trebuie mai întâi să ți-l asumi, și chiar să-l metabolizezi (ceea ce au făcut nemții, după atrocitățile comise în cel de-al Doilea Război Mondial). Mă întreb, câți dintre moldovenii noștri, veniți aseară în număr mare la spectacol, s-au identificat cu personajele piesei? Cine-și va fi spus, în forul lui interior cel puțin – căci pe față suntem cu toții lumea bună –, sine irae et studio, flaubertian: „Chirița c’est moi!”?!...
(Cortina. Fiecare rămâne singur, cu conștiința lui.)
