A fost odată, acum 30 de ani, visul democratizării spontane. Lumea urma sau, chiar, era sortită să îmbrățișeze democrația. Îndată după prăbușirea comunismului, democrația a devenit o chestiune de contagiune generală, o mutație scadentă în câteva luni sau, cel mult, ani. Destinul istoric era vizibil, inevitabil și universal.
Astăzi, după 30 de ani de profeție și acțiune, speranțe și educație, visul democrației spontane e tot în viață, dar asta pare să spună, mai curând, că inocența începuturilor a dispărut, contrazisă de propriile naivități. Sau de orbiri. Căci, recapitulând, expansiunea democratică arată, astăzi, o patină și o oboseală de caravană înnoitoare condusă de credințe reductive. Primul exemplu a venit, repede, imediat după 1990, din Orientul Mijlociu și din transformarea undei de șoc democratice într-o suita neîncheiată de războaie civile. Celaltă formulă producătoare de progres spontan a fost supoziția după care comerțul și economia liberă conduc, inevitabil, la democrație. În 2001, această presupunere a atins apogeul și a grăbit admitereea Chinei în Organizația Mondială a Comerțului. Acum, după 20 de ani, economia chineză e prima sau a doua putere a lumii iar statul comunist chinez e tot comunist dar consolidat și animat de expansionism. Problemele acumulate în jurul tezeler spontanismului democratic sunt, deja, prea mari pentru a fi ignorate sau justificate de luminozitatea principiului călăuzitor. Ceva esențial nu iese la socoteală în acest calcul global care și-a celebrat succesul încă înainte de încheierea operației. Ceva lipsește și acest ceva e, foarte probabil, subestimarea culturilor. Peste tot acolo unde societățile invitate la sau invadate de principiul democratic au fost în posesia unei culturi fundamentale, a unei tradiții colective verificate sau a unor valori preexistente liberalismului, trecerea spre alt tip de regim a eșuat, s-a dovedit problematică sau a dezamăgit așteptările inițiale. Exemplul cel mai recent e așa-zisa deviație de la democrație a „statelor problemă” din Europa de Est: Ungaria, Polonia și, într-o măsură mult mai puțin remarcată, Slovenia. Cehia și Slovacia au făcut parte din acest club rău famat în presa internațională și nimic nu spune că n-ar putea reveni acolo, în viitorul apropiat. Problema acestor state e mereu amintită și reamintită în mediile de informare și în avetismentele formulate de „Europa”. Însă repetiția nu e neapărat totuna cu o bună înțelegere sau, măcar, cu o prezentare integrală a situației. Cel mai adesea, guvernele acestor state sînt acuzate de tentație autoritară sau, de-a dreptul de dictatura. Cel mai adesea liderii și guvernele acestor state sînt alese și realese cu majorități clare, după alegeri libere și corecte. Însă, succesul repetat al principiului electoral democratic nu mulțumește și nu pare să fie suficient: acuzațiile persistă și par, mai degrabă, un fel de a spune că democrația nu va fi certificată decît de înlocuirea regimurilor Orban, Kaczynski și Jansa cu politicieni și idei liberale, de dreapta sau de stînga dar neapărat identice sau apropiate de consesnul vestic de la vîrful UE. Cu alte cuvinte, problema est-europenilor îndelung acuzați de eșec democratic e lipsa liberalismului în noua sa variantă progresistă, așa cum e ea de văzut la lucru în nucleul franco-german director al UE și, mai larg, în modelul democrat-progresist american. Redusă la nivel literal, acuzația adusă est-europenilor e lipsa de fidelitate în transcrierea modelului. De aici, se poate înțelege, mai departe, că problema unui fundament democratic diferit dar valid e, de la început, exclusă. Existența diversității de culturi și tradiții e negată sau ignorată - curios - în numele unui corp de idei care face mare caz de diversitate. Modelul ratat sau refuzat de regimurile de la Budapesta sau Varșovia nu se discută ci se ppreia și se execută. El prespune inexistența sau dispariția spirtualității naționale, e nenegociabil și, deci infailibil. Sau, cum s-ar zice în cuvinte care sperie, încă, mulți est-europeni: e unic. Tensiunile Vest-Est, intra-UE, acumulate în ani de coexistență polemică au atins apogeul, recent, după ce UE a elaborat un nou pachet general de măsuri executive și legislative care leagă fondurile europene de existența neștirbită a ”statului de drept”. Banii depind de aplicarea fidelă a principiilor și procedurilor liberale la putere în UE și Statele Unite. Evident, întrebarea ”ce e statul de drept și cine îl definește?” stă deasupra acestei dispute și primește un singur răspuns omologat: varianta liberală a legalității. Vremurile pe care le trăim nu mai au deschiderea necesară unei discuții propriu-zis critice. Liberalismul face, deja, figură de răspuns unic și autimat confirmat moral, legal și științific.
Cei trei mari ”corijenți” est-europeni au mai fost amenințați cu pierderea drepturilor financiare și politice dar nu într-o manieră atît de directă și curpinzătoare. Poate nu e tocmai surprinzător, Polonia și Ungaria au ripostat blocînd aprobarea Bugetului UE și a pachetului de asistență european ant-Covid (Recovery plan). În total, 1,8 trilioane de euro.