Am mai scris despre complexul identitar românesc, ba chiar propunând conceptul de „superioritate resentimentară”, care, grijuliu întreținut în deceniile regimului naționalo-comunist al lui Ceaușescu, a căpătat mai recent dimensiuni grotești, prin ceea ce am numit „dacopatie” în cartea mea Dacopatia și alte rătăciri românești (Humanitas, 2015). Nu voi reveni aici. Este obsesia cu o inexistentă glorie trecută a miticilor daci, totul încurajat activ în ultimele decenii de biserica ortodoxă.
Se inventează un trecut glorios în care dacii și geții au făcut totul în istoria veche a planetei, le-au transmis limba latină romanilor, au construit piramidele, ba chiar pentru unii Isus însuși era dac... adică român.
În identitatea colectivă românească intră, de asemenea, un important element resentimentar; unul de superioritate temătoare și arțăgoasă (o „insulă latină într-o mare slavă”), combinat cu unul de mare inferioritate și bănuială. De ce iubim să ne spunem mereu unii altora că suntem ultimii în toate și cei mai de jos? Din vanitate, desigur. Asta e marea noastră caracteristică națională: hybris, obsesia de-a ieși în față. Or, dacă nu poți fi primul, trebuie atunci să te pretinzi ultimul, pentru a atrage atenția.
Iranienii și Paradisul
Problema apare când românii se lovesc de o identitate culturală și națională care nu este recentă, sau relativ recentă, ca a românilor, francezilor și rușilor, ci cu una arhaică, milenară și greu de înțeles cum e cea a iranienilor. De pildă, iranienii au dat lumii Paradisul. Atât conceptul, cât și termenul însuși. Având o asemenea moștenire, identitatea lor națională nu mai are nevoie de diplome, aprobări și reconfirmări periodice.
Iranienii au dat lumii Paradisul, noțiunea și cuvântul. Desigur, și religiile anterioare, politeismele egiptenilor, grecilor și romanilor, imaginau o lume subterană în care se duceau sufletele morților, uneori chiar trupește, ca la etrusci, și unde își continuau de multe ori viețile de pe pământ, în aceleași condiții sociale și materiale. Iranienii au imaginat însă o lume superioară de dincolo, unde se duc cei buni, iar monoteismele care s-au inspirat din cultura iraniană – iudaismul, creștinismul și islamul – au păstrat și dezvoltat noțiunea de Paradis.
Mai mult, majoritatea elementelor suveranității divine ale celor trei religii monoteiste (iudaism, creștinism, islam) sunt iraniene. Tronul divin și ierarhiile de îngeri, de pildă. Îngerii înșiși, dar și Dumnezeu, creatorul universului, văzut ca învestit cu atribute imperiale, pentru că de acolo provine noțiunea de Împărăția Cerului. „Melek ha-Olam”, „Regele Lumii” e numit Dumnezeu în cea mai banală rugăciune ebraică; Dominus în latină și Domnul Dumnezeu, Stăpânul Lumii, a fost văzut în creștinism cu atribute imperiale; toate acestea vin din Iran, au început odată cu religia lui Zarathustra. Tot din Iranul lui Zarathustra vine ideea că aleșii vor sta de-o parte și de alta a Tronului lui Dumnezeu, iar în kabbala ebraică generații și dinastii de învățați au petrecut decenii, uneori vieți întregi, calculând dimensiunile Tronului lui Dumnezeu.
Toate astea vin de la aceea că, dacă ideea de regalitate este universală și că într-adevăr toate culturile au avut regi, din Egipt până la Roma, de la rex roman până la rajah în India, trecând prin puzderia de regi cu regate minuscule din Iliada care au mers să asedieze Troia, Iranul a fost primul care a creat noțiunea de Imperiu. De unde și – Regatul de dincolo și Christus Imperator.
Împărați persani precum Cirus cel Mare ocupă de altfel un loc de cinste în Biblie, Cirus fiind singurul ne-evreu care e aproape considerat un membru al „Poporului Ales”.
Superioritatea iranienilor are așadar solide baze istorice și culturale. Nu doar că limba iraniană e una din cele mai vechi limbi atestate din lume, dar iranienii au dat planetei două religii de importanță majoră (zoroastrismul și maniheismul) și au influențat profund monoteismul semit. Noțiunile de Rai și Iad, conceptul de Impărăția Cerurilor, îngerii și viața de apoi, toate acestea ne vin de la iranieni, ba chiar, cum am amintit, etimologic termenul însuși de Paradis, پردیس, central în iudaism, creștinism și islam este un iranism.
Ce înseamnă „Paradisul”?
Cuvântul (iranian) în sine nu a însemnat „Paradis” de la început. Sensul în sine, ce poate fi găsit în orice enciclopedie, era în limba textelor din Avesta atribuite lui Zarathustra cel de «grădină cu ziduri»: pairi-daeza, literalmente: «zid circular». Dar, desigur, acolo a jucat toată mitologia biblică, Grădina paradisului, mai întâi. De altfel, termenul în sine, „pardes”, a rămas în ebraică până astăzi doar cu sensul de „grădină” și numai în tratatele mistice ale Kabbalei iudaice posedă sensul de Paradis, ca în celebrul Pardes rimonim (Grădina rodiilor) al lui Moshe Cordovero.
Musulmanii au diverse alte nume pentru rai sau paradis, scoase din Coran, precum Jennet, inițial tot o grădină, dar misticii au păstrat și termenul Firdous (derivat din Pardes, dar araba nu posedă sunetul P- și îl înlocuiește prin F-, motiv pentru care limpba iraniană, parsi, a și fost numită, prin arabi: farsi) iar marele poet al Iranului, Firdousi, autorul epopeii Shah Nameh (Cartea Regilor) purta chiar numele paradisului: Firdousi (în mod ironic, Firdousi este autorul iranian din epoca islamică la care se întâlnește cel mai mare efort de a evita „arabismele”, împrumuturile din arabă; limba lui Firdousi, în Shah Nameh, caută în permanență să fie cât mai apropiată de ceea ce rămăsese din limba iraniană de dinainte de islam).
Pentru a nu intra în prea multă etimologie și lingvistică indo-europeană și în demonstrații prea complicate, acel daeza, zidul circular (pairi) al grădinii Paradisului, e înrudit în alte limbi indo-europene cu grecescul τεῖχος (zid), cu latinescul... figura (da, da!) și cu germanul *teig- cel care formează prima parte a termenului compus Teigwaren, care desemnează... pastele făinoase (spaghetti, macaroane, tagliatelle etc. Am tot promis un text intitulat: „Așa gătit-a Zarathustra”).
E greu să le dispuți iranienilor toate astea. Si atunci ce faci când dai de ei și îi auzi cu că se fălesc cu ce au dat omenirii? Dai din umeri și spui: — «Da, bun, au inventat Paradisul, dar ei n-au avut un voievod ca Sfântul Ștefan cel Mare»... și ciclul reîncepe.
