Fotograful Aleksandr Kharitonov a crescut în îndepărtatul oraș minier rusesc Norilsk, situat deasupra Cercului Arctic. Imaginile sale cu peisajele, rămășițele trecutului său sovietic și puterea poporului său – care trebuie să îndure greutățile traiului în izolare – surprind momente trecătoare ale unei lumi în schimbare rapidă.

Kharitonov este un cetățean din Norilsk de-a treia generație. După ce bunicul său și-a ispășit pedeapsa într-un lagăr de muncă forțată, el a ales o cale rară și a decis să rămână în Norilsk și să-și mute familia acolo.

Norilsk a fost fondat la sfârșitul anilor 1920, dar data oficială a înființării orașului este considerată în mod tradițional a fi 1935, când a fost înființat lagărul de muncă gulag cunoscut sub numele de Norillag și prizonierii au început lucrările de construcție la instalațiile miniere și metalurgice.

Astăzi, Norilsk găzduiește aproximativ 180.000 de persoane, deși accesul este restricționat și trebuie obținută o permisiune specială pentru a-l vizita. Opera lui Haritonov cuprinde aproape 55 de ani de fotografii și povești. Ceea ce urmează este relatarea sa personală despre copilăria și viața în Norilsk.

Viața ca o aventură

Prima mea impresie despre Norilsk a fost că era întuneric și frig, cu troiene uriașe de zăpadă. Îmi amintesc viscolele și fulgii mari de zăpadă care cădeau lângă felinare. A existat mai multă lumină și publicitate iluminată în Norilsk decât chiar și la Moscova.

Fratele meu și cu mine am privit noua noastră viață din Norilsk ca pe o aventură. Da, era foarte puțină verdeață și acele zile lungi și nopți lungi, dar în inocența copilăriei, toate acestea nu erau percepute ca ceva teribil.

Pentru a compensa lipsa luminii solare, ni s-a dat ulei de pește la grădiniță, pe care nimeni nu l-a plăcut. Dar mergeam mult pe stradă și jucam hochei și fotbal. A fost o copilărie plină de bucurie.

A fost mai rău în regiunile din afară, în ceea ce privește bucătăria. Barjele au fost folosite pentru transportul cartofilor, până când s-au epuizat în martie și aprilie. Ouăle erau în cantități limitate și trebuiau transportate pe calea aerului. Erau cireșe doar o dată pe an.

Vara, jumătate din Norilsk mergea în pădure pentru a căuta ciuperci, afine și merișoare. Merișoarele - similare cu afinele - sunt un lucru absolut minunat. Îmi amintesc borcane uriașe de 5 litri de gem de merișoare pregătite pentru iarnă.

Vânatul era vândut în magazine, dar era de calitate foarte proastă. Vânau cerbii, dar nu-i scurgeau de sânge, iar carnea devenea neagră. Doar vânătorii aveau vânat bun.

Peștele era rar disponibil. Doar cei care îl prindeau singuri puteau avea pește nordic. Abia în anii '90, odată cu apariția economiei de piață, au apărut fabrici de prelucrare a peștelui în Norilsk, dar în copilăria mea nu exista așa ceva.

Am lucrat câțiva ani - înainte și după serviciul militar - într-o fabrică de cupru. Temperatura din interior era de 55 de grade Celsius și inhalai vapori toxici. Mulți oameni au dezvoltat reumatism. În topitorie, munca a fost și mai dăunătoare și mai dificilă.

Tundra este adesea de o nuanță de verde brun închis din cauza fabricilor de cupru din Norilsk, care eliberează dioxid de sulf. Gazul toxic blochează oxigenul către piele, plămâni și plante. Laboratoare mobile călătoresc la Norilsk pentru a monitoriza calitatea aerului, dar dintr-un motiv oarecare, rapoartele emise despre concentrațiile excesive nu menționează în mod specific dioxidul de sulf.

Din cauza emisiilor toxice, copacii s-au uscat și a trebuit să fie tăiați. Autoritățile au promis că, odată cu închiderea fabricilor de cupru, mediul va reveni la normal. Aș vrea să cred în asta.

Deoarece oamenii sunt prea leneși pentru a curăța după ei înșiși, ei aruncă pur și simplu totul în râu. A fost un an în care apa din râul Norilsk a scăzut la un nivel foarte jos, descoperind deșeurile. Gunoiul nu a fost niciodată îndepărtat; A dispărut doar sub apă.

Norilsk se află deasupra permafrostului și, pe măsură ce se dezgheață, creează fisuri în fundația clădirilor, determinându-le să se schimbe și să se prăbușească. Aproape 30% din fondul locativ din Norilsk trebuie demolat din cauza acestei probleme.

Serviciul meu militar a constat într-un stagiu în Asia Centrală cu o unitate chimică. Putem spune că am fost norocoși pentru că, în timpul războiului din Afganistan, armele chimice nu au fost folosite și poate de aceea nu am fost trimiși acolo. La sfârșitul anilor 1980, am fost forțat să mă alătur Partidului Comunist și am devenit secretarul organizației Comsomol a fabricii de cupru.

Această organizație a constat din 350 de persoane. Le-am sugerat celor care doar pierdeau timpul, sau nu participau, să părăsească grupul. După aceea, am fost expulzat „pentru prăbușirea organizației Comsomol”.

După plecarea mea din fabrică și prăbușirea URSS, am lucrat pentru o cooperativă muzicală. Am adus discuri și CD-uri cu trupe rock străine și autohtone la Norilsk, apoi interpreți live: Chaif, Time Machine, Sunday, BG, Dmitri Reviakin, Agatha Christie - lista este destul de lungă.

Pentru Norilsk, înfometat de muzică contemporană, acesta a fost un adevărat progres. Compania noastră muzicală a fost atacată de polițiști și escroci la mijlocul anilor 1990, ceea ce a dus la dispariția sa.

O nouă chemare: cu aparat foto și creion

La mijlocul anilor 1990, neavând studii jurnalistice sau chiar superioare, am venit să lucrez pentru un ziar local. Am scris despre muzica rock și alte subiecte. Nu au existat subiecte tabu pentru noi. Am scris, de asemenea, despre deșeuri și probleme de mediu.

În acești ani m-am concentrat asupra comunității. Odată cu schimbarea climatului politic, un nou redactor a venit și a început să se opună investigațiilor noastre jurnalistice critice. Unul dintre ultimele mele articole a fost atât de drastic modificat încât am renunțat să-mi pun numele pe el și am părăsit ziarul.

Capturând cultura popoarelor indigene

La începutul secolului, am făcut mai multe reportaje despre Neneț, un grup indigen de oameni originari din nordul îndepărtat al Rusiei, un popor a cărui lume se schimba rapid. Încă mai călăresc reni, dar turmele și pescuitul lor de reni dispar.

Au fost forțați să intre în ferme colective. Ei au descoperit că viața la sat este foarte dificilă, cu criminalitate agresivă, abuz de alcool, sărăcie și lipsă de comunicare cu alte popoare indigene. Autoritățile încearcă să ajute, dar viața satului rămâne străină pentru ei.

Gulagurile: moștenirea lui Stalin și orașul construit de sclavi

Potrivit arhivelor de la Norillag, peste 16.000 de deținuți au murit în exil la Norilsk ca urmare a muncii forțate, foametei și frigului intens în timpul anilor de funcționare a lagărelor (1935-1956). Numărul deceselor a fost deosebit de ridicat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când aprovizionarea cu alimente era extrem de săracă. Un număr necunoscut de deținuți a continuat să moară până aproximativ în 1979.

Spunând la revedere tundrei

Pe 1 ianuarie 2023, un prieten, un alt fotograf și cu mine am mers să ne luăm rămas bun de la tundră. Am călătorit la doar 8 kilometri de Norilsk. Am simțit acea stare de spirit din Norilsk pe care mi-o aminteam din copilărie cu culorile și lumina ei - o iarnă fără soare într-o noapte rece.

Dar este timpul să las toate acestea în urmă. Am cinci copii, dintre care patru trăiesc pe „continent” de mult timp, și vreau să fiu cu ei. Nu mă voi plânge de sănătatea mea, dar odată cu vârsta, zilele și nopțile polare devin mult mai greu de îndurat. Există, de asemenea, proiecte care nu au legătură cu Norilsk pe care aș dori să le preiau.

Norilskul este un loc bun pentru turiști, dar să locuiești acolo.... Am spus întotdeauna că nordul este împotriva oamenilor care trăiesc acolo. Omul nu locuiește acolo, ci supraviețuiește.