Olga Soroceanu: Născută pe 27 august, 2001 în orașul Florești. Studentă în anul III la Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării din cadrul USM, stagiară la radio Europa Liberă.
Luni
Sună deșteptătorul. De vreo cinci ori îl amân. Cu greu m-am impus să mă trezesc după un weekend în care am crezut că sfârșitul mi-i aproape. Banal să auzi asta de la o tânără de 19 ani, dar asta e - vaccinul și-a făcut efectul. Febră, dificultăți respiratorii, dureri musculare - pe toate le-am avut. Și oricum, privind în urmă, cred că aș mai trece încă de zece ori prin aceleași stări, să știu doar că cei dragi îmi sunt în siguranță. Păcat că mulți oameni nu realizează importanța vaccinării și se lasă influențați de narațiunile conspiraționiste. Nu și-au învățat lecția încă. Trecem printr-o criză. Nu doar una economică şi de sănătate. Este şi o criză psihologică. Tot mai des aud știri despre cei care se confruntă cu depresia și stările de anxietate. Îi înțeleg, poate că prea bine. Oricât mi-aș dori să vă spun că există o cale sigură de a scăpa cu totul de această agonie psihică, nu pot, pentru că nu-i așa. Însă, știu sigur că există speranță în multe forme. Important e s-o găsești pe cea care-ți este prielnică!
Marți
Mă trezesc după patru ore de somn cu gândul de a mai învăța ceva nou astăzi. Ajung grăbită la radio Europa Liberă pentru a începe documentarea pentru un nou material. Mă simt ca acasă aici. E atât de multă energie și optimism în acest spațiu. Atât de mulți oameni iscusiți în arta scrisului, și nu numai. Ai ce învăța de la fiecare. Nici nu observ cum trece timpul că e seară deja. În timp ce merg spre stație, analizez fețele crispate și nemulțumite ale trecătorilor. Aș vrea să înțeleg ce se petrece în sufletele acestor oameni. Care-i sursa dezamăgirii lor. E greu să fii fericit într-o lume nefericită. Cu acest gând, mă urc în autobuzul care mă duce spre casă. Nimeni nu mai poartă măștile de protecție. ,,Dar ce e nevoie? Virusul nu a dispărut încă?” - aud de la o doamnă căreia i-am făcut o observație. Ce să zic, tupeul și nesimțirea sunt la locul lor. Cu toate acestea, îmi place să merg cu transportul public pentru că am oportunitatea de a auzi istorii și povești de viață. Înconjurată de persoane în etate, îi aud cum povestesc: ,,Petru din blocul vecin a murit de COVID, și Ana cu care ședeam în rând la poștă tot”. Lista morților sfâșiați de acest virus a continuat până am ajuns la Cricova. Ajung acasă obosită. Nici nu observ cum adorm.
Miercuri
Mă trezesc cu noaptea-n cap din cauza lipsei de somn. Am trei ore libere până să plec la radio. Decid să scriu ceva pentru suflet. De obicei, în timpul săptămânii nu reușesc să fac acest lucru. Totuși... este un folos și de la această insomnie. Ziua mi-o petrec la Europa Liberă, astăzi am un interviu cu ex-ambasadorul RM în Estonia, Victor Guzun. Îmi pregătesc întrebările și aștept momentul în care vom discuta. Discuția s-a dovedit a fi utilă și la momentul potrivit, din spusele sale. Într-adevăr, de mult timp se vorbește despre votul prin internet, dar până a fi dizolvat Legislativul - parlamentarii încă votau legile prin ridicarea mâinii. Poate se va schimba ceva și-n acest sens. E seara, merg cu același autobuz - nr. 2. Privesc pe geam și îmi las gândurile să colinde și să viseze. Mă frământă de ceva timp faptul că împreună cu decăderea standardelor morale ale societății are de suferit și sfera frumosului, nu numai în viața noastră culturală, ci și în cea cotidiană. Sigur că frumosul nu este absolut necesar pentru supraviețuire, dar el dă culoare și sens trăirii noastre pe acest pământ. O ramură a culturii în care este foarte evident propovăduit utilitarismul este arhitectura. Dacă trecem prin Chișinău (ceea ce fac eu acum cu autobzul) și ne uităm cu băgare de seamă la clădiri, observăm că majoritatea nu au în gând frumosul, dar că au fost făcute repede și ieftin. Cu alte cuvinte valoarea lor estetică nu doar că este egală cu zero, dar mai și dă orașului un aspect utopic.
Ajung acasă cu mare greu, iau cina cu buneii, discutăm despre cele mai recente știri din țară și adorm cu cântecele lui Louis Armstrong.
Joi
O nouă zi, un nou început. Mă scol rapid, în timp ce ascult emisiunea „Moldova la ora 7” la Radio Europa Liberă și rubricile pe care le-am îndrăgit atât de mult – „Realitatea cu amănuntul” de Iulian Ciocan și „Jurnalul de corespondent” semnat de colaboratorii din străinătate ai Europei Libere. Tot la relatarea despre votul prin internet am rămas. La pauza de masă, ies cu aparatul de fotografiat prin centrul Chișinăului, vreau să prind câteva momente din ziua de azi. Când fotografiez, nu fac nimic altceva decât să caut răspunsuri lucrurilor. Pentru mine, fotografia aduce ordine în haos. E salvarea mea din rutina zilnică. O gură de aer, atunci când simt că sunt copleșită de griji și nesiguranță. Adorm fericită astăzi, am fotografiat oameni și momente unice.
Vineri
Ajung la REL, o nouă zi, aceeași relatare despre necesitatea implementării votului electronic. Sun mai multor reprezentanți ai partidelor antrenate în campania electorală, nu primesc niciun răspuns. Nu las mâinile în jos, îi voi găsi până la urmă. Ies să iau prânzul. În timp ce îmi așteptam comanda, fata din fața mea cade la pământ. Sun repede la 112 și mizez pe operativitatea ambulanței. Nu a fost să fie. Peste jumătate de oră au ajuns, când ea și-a mai revenit cât de cât. O dau pe mâini bune și plec înapoi la birou pentru a-i suna din nou pe reprezentanții partidelor. Poate acum va fi cu mai mult succes. Nu-s foarte comunicabili viitorii aleși ai poporului. Stau pe gânduri câteva minute bune, cuprinsă de un șir de gânduri inutile. Toate acestea până îmi aduc aminte de binecuvântările din această săptămână. „Viaţa e frumoasă dacă îi dai voie să fie” - spunea Bukowski și bine mai spunea. Închei această săptămână pe o notă pozitivă și cu un gând bun.