În spațiul post-sovietic, luna aprilie e darnică în revoluții. După un 7 aprilie 2009 moldovean, scăldat în sânge, care a schimbat regimul Voronin cu o „istorie de succes” pro-europeană prea curând eșuată în mlaștina unui stat captiv, acaparat de mafie, suntem martorii unei revoluții populare în Armenia. La capătul a 11 zile de proteste ale opoziției și societății civile, nelipsite de violențe și arestări, atotputernicul și ubicuul Serj Sarkisian – când președinte-premier, când premier-președinte, după model rusesc – a fost nevoit să-și dea demisia.
Demonstrațiile pașnice, cu participare numeroasă, în frunte cu lideri hotărâți și curajoși, am văzut că pot clătina din temelii un regim care își sfidează poporul (Serj Sarkisian, ca și Ianukovici în Ucraina, ne amintim, a refuzat în ultima clipă, sub presiunea Moscovei, să semneze Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană și a încercat, acum, să se agațe de putere, doar că, iată, n-a făcut-o cu orice preț).
Liderii partidelor anti-oligarhice din Moldova au fost singurii care au salutat revoluția armeană. N-am văzut reacții ale puterii de la Chișinău, poate pentru că evenimentele de la Erevan plasează actuala clasă conducătoare din Republica Moldova într-o situație jenantă – prea izbitoare sunt afinitățile și prea mari diferențele de comportament între șefii politici, de la Chișinău și Erevan – ultimii, fie și la presiunea străzii, au descoperit instituția demisiei –, încât să riști să faci niște declarații oficiale despre „criza armeană”.
Până vom afla consecințele evenimentelor din Armenia, care amintesc Lumii libere că există încă un imens teritoriu controlat și șantajat de Rusia, să revenim la tribulațiile moldovenești. Deznodământul alegerilor pentru primăria Chișinăului este marea miză a acestei primăveri politice.
În stradă, campania electorală e dominată de socialistul Ion Ceban, corturile lui roșii au împânzit orașul. Candidatul PSRM, alături de Zinaida Greceanîi, ne spun de pe panouri uriașe că sunt gata să salveze capitala și apoi și țara. Avem, așadar, un tandem de cursă lungă, Greceanîi-Ceban, secondați din umbră de presupusul Dodon, un tandem pus pe fapte mari.
Afișarea lui Ceban alături de Greceanîi comportă totuși, spun basarabenii cu memorie, anumite riscuri de imagine. În zilele în care dna Greceanîi era prim-ministru au fost omorâți oameni în PMAN și torturați tinerii în comisariatele de poliție. Orori pentru care Greceanîi personal, ca și întreg regimul Voronin, n-au purtat nicio răspundere în fața justiției. Socialiștii tocmai pe asta mizează, pe amnezia moldovenilor, pe dorința lor nemărturisită de a uita. Și prima care a uitat a fost chiar Zinaida Greceanîi – descendenta unei familii de deportați în Siberia.
Indecentă și batjocoritoare în ultimul hal, pentru oamenii care mai au un rest de simț moral, e campania altui cuplu politic: condamnatul (în primă instanță) Ilan Șor și favorita sa pentru primăria capitalei, Reghina Apostolova. „Am demonstrat că se poate” – ne spun cei doi, zâmbind cinic de pe panouri enorme. Sloganul e prea tentant ca să nu-i dezvolți mesajul subiacent: „Am demonstrat că se poate… să furi un miliard de dolari și să scapi nepedepsit. Votați-ne, moldoveni, vă vom fura în continuare!”
Prezența lui Șor în campania electorală este imaginea emblematică a justiției din Moldova, coruptă și subordonată politic, este „floarea de la butoniera” actualei guvernări, pe care aceasta, că-i place sau nu, va trebui să o poarte ca pe-un stigmat.
Candidații de pe dreapta, cu excepția lui Valeriu Munteanu, care are sloganuri literaturizate și se înfățișează pe panourile din oraș cu întreaga familie, nu au afișaj stradal, cel puțin deocamdată.
Presa cu simpatii proguvernamentale abundă de comentarii alarmiste, acuzând grave erori comise de politicienii de dreapta, deplânge lipsa lor de disponibilitate în a identifica un candidat comun, altul decât Andrei Năstase – care e susținut de cele mai importante partide proeuropene de opoziție. Dar nimeni dintre critici nu rostește numele „omului providențial”, capabil să unească tabăra proeuropeană și unionistă, să fie inteligent, integru, altruist, competent, frumos, lipsit de orgolii personale ș.a.m.d., și să-l surclaseze pe omul lui Dodon.
La primul briefing de presă al Partidului Democrat, de după sărbătorile de Paști, am fost anunțați că un sondaj făcut în taină și care, înțelegem, va rămâne tot în zona crepusculară, le-ar tăia elanul candidaților de dreapta, mai ales celor care umblă cu slogane politice și geopolitice. Partidul Democrat, cu arsenalul său propagandistic și administrativ, se erijează în arbitru, în sfătuitor național, și-i cheamă pe concurenții de pe dreapta să găsească persoana cu șanse să-l învingă pe candidatul socialist.
E un joc de tatonare, un război al nervilor. PD-ul pare să aștepte o scindare în blocul PAS-PPDA, însă cei doi aliați, Maia Sandu și Andrei Năstase, rezistă atacurilor și campaniei de demonizare pe care, ca și la prezidențialele din 2016, le-a declanșat holdingul puterii. În aceste condiții, probabil pe ultima sută de metri, PD-ul va spune că, în lipsa unei solidarități pe dreapta, a înțeles să parieze pe un candidat apolitic, care va fi chiar omul pe care l-a instalat la primărie. Până să se facă anunțul oficial, „independenta” Silvia Radu deja și-a adunat semnăturile necesare – „în mod fraudulos”, susțin adversarii săi – și a fost înregistrată de CEC.
Presa de investigație, care a citat Declarația cu privire la venituri și proprietate, pentru anii 2014-2015, depusă de Silvia Radu la CEC, susține că aceasta a ridicat în amintitul interval, ca șefă la „Gas Natural Fenosa”, un salariu de 10,3 milioane de lei, adică în jur de 400 de mii de lei pe lună! Așadar, în afara unui venit fabulos, obținut într-o funcție în care a ajuns sprijinită de Voronin (o spune cu mândrie chiar liderul comunist!), nu e clar ce calități de manager o recomandă pe Silvia Radu pentru postul de primar al Chișinăului. Logic: faptul de a ridica un salariu absolut nesimțit, vorba românului, într-o țară scufundată în sărăcie și corupție, nu vorbește neapărat despre performanță individuală, ci confirmă haosul și arbitrarul care domină în Republica Moldova.
Urmărind competiția dintre candidații dreptei – „unioniștii puri și duri”, „unioniștii moderați” sau „doar” proeuropeni –, le-am sugera acestora, cu toate bunele lor intenții, să ia în calcul un detaliu pe care poate, în verva campaniei, îl neglijează: sensibilitățile unui anume tip de electorat. Sloganele radicale și foarte decisive pe care le rostesc ei sună, uneori, destul de strident pentru urechea moldoveanului, îi stârnesc neîncrederea și ostilitatea. Există în Chișinău, ca și în toată Moldova, o agresivitate latentă, o aversiune surdă față de politicieni, o simți când discuți cu oamenii în stradă, la piață, în transportul public. Acești moldoveni – mințiți, sastisiți, hrăniți cu clișee și nostalgii sovietice, animați de un fel de patriotism local, pro-rusesc, în care își caută adăpost de „hienele” tranziției moldovene –, abia așteaptă să se răcorească la urnele de vot, abia așteaptă „să ne-o plătească”, așa, la grămadă, fără a ține cont de nuanțe și deosebiri, să-și răzbune imaginarul confort, liniștea și siguranța de care, li se pare lor, i-a deposedat „democrația”, „România” și „Europa”. O masă anonimă și numeroasă, care-și va spune cuvântul pe 20 mai, să n-avem nicio îndoială.
Cine va găsi limbajul potrivit, cine va lucra mai eficient cu acest segment de populație – trecând dincolo de ecranul narcisist furnizat de propriii suporteri –, cine va ști să ia în calcul și percepțiile acestor moldoveni debusolați și „înrăiți”, tocmai acel candidat va avea câștig de cauză în viitoarele alegeri.
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.
