Trei puncte formează un plan, chiar acesta: şi scriitorul francez Nicolas Mathieu, autorul romanului Şi copiii copiilor lor, Art, 2021 (Prix Goncourt 2018), şi traducătorul român Cristian Fulaş, el însuşi prozator de forţă, şi protagonistul Anthony Casati sunt născuţi într-un an, 1978 – ceea ce conferă un plus de autenticitate naraţiunii.
560 de pagini, 4 părţi pentru a marca anul în care se întâmplă acţiunea – 1992; 1994; 14 iulie 1996 şi 1998, miercurea semifinalei Cupei mondiale la fotbal, când Franţa a bătut Croaţia – într-un orăşel uitat de Dumnezeu, Heillange, în care industria e la pământ, iar cei mai norocoşi pleacă zilnic la muncă în Luxemburg, şi unde o gaşcă de copii, majoritatea provenind din familii vulnerabile sau de-a dreptul eşuate, fumează droguri, unii mai şi trag pe nas sau şi-o bagă-n venă, iar de pe la 16 ani şi-o trag care cu cine apucă. Nu atât micile aventuri ale găştii ce se lasă uneori cu nasuri sparte şi coaste rupte, cât tabloul de ansamblu impresionează prin forţă şi anvergură; or numeroasele personaje formează un formidabil caleidoscop uman tipic pentru societatea franceză de la sfârşitul secolului XX. Impresionează mai cu seamă puterea de sinteză/tipizare a autorului, fie că vorbeşte despre oameni aparte (un mic traficant de droguri, un potentat local, un „arăbete”, un tată alcoolic, o femeie care „avea cel mai frumos cur din Heillange”), sau despre societate per ansamblu. Nimic nu-i scapă cvadragenarului francez, în plus ştie să intre sub pielea personajelor de sex opus: „Corpul lor de fete avea o mecanică atât de dificilă, două inse nu erau prea multe pentru a-i face faţă. Treptat, această intimitate de gineceu se extinsese spre toate domeniile, şi astfel era pentru ele o plăcere febrilă să-şi comenteze nopţile, să facă autopsie băieţilor de sus şi până jos. (…) fetele erau mai rele decât ei, mai sincere şi mai nemiloase, şi mai ales infinit mai precise în detalii”. (Peste câteva zeci de pagini, acest splendid portret într-o frază: „Tot corpul ei debordant, plin, semăna cu un decolteu”.) De la a dezbrăca o fată/o femeie, la societatea propriu-zisă văzută în toată goliciunea ei, nimeni nu-şi mai face deloc iluzii: „Aceste femei care, de la o generaţie la alta, sfârşeau prăbuşite şi pe jumătate slugi, nefăcând nimic altceva decât să asigure supravieţuirea unor copii meniţi aceloraşi bucurii, aceloraşi necazuri, toate astea îl indispuneau fenomenal. În această încăpăţânare surdă citea soarta clasei lui sociale…”
…şi când te gândeşti că-n primele pagini – alias, în 1992, cu doar 6 ani în urmă –, gonind pe motocicletă cu capetele descoperite, Anthony şi vărul său credeau că „nu li se putea întâmpla niciun accident, erau prea rapizi, prea tineri, insuficient de muritori”!
24 ianuarie ’22
